Mesaj pentru Ambasadoarea :)

Ambasadoareo,
ce-mi facusi? Bat la usa blogului tau si nu imi raspunde nimeni... Of...
Pai e corect? Spune si tu acum.
Obisnuiesti omul cu scrierile tale si apoi inchizi usa cu cheia?
E inadmisibil! :)

O femeie implinita

Ma simt o femeie implinita. Pentru prima oara in viata. Si e minunat sa ma simt asa.
Am un super copil cu care am o relatie speciala in ciuda aparentelor care dau de inteles ca este un copil mult prea independent. Am un barbat care se considera sot, care ma iubeste enorm, care isi doreste sa mai avem un copil, care ma ajuta foarte mult in toate treburile gospodaresti, care se implica foarte mult in cresterea si educarea Irinei, careimi este aproape in orice situatie si alaturi de care simt ca mi-am gasit linistea atat de necesara fiecaruia dintre noi. Imi merg toate din plin si zambesc din ce in ce mai mult. E prima oara cand simt ca am o familie, acea familie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
Sunt fericita. Si implinita. In sfarsit!

Prima discutie telefonica, cu doamna profesoara de vioara.

Prin natura jobului discut zilnic cu peste 70 de persoane la telefon. Insa foarte rar imi este dat sa descopar o voce atat de calda, primitoare si binecuvantata ca vocea Doamnei Marta Badarau, profesor titular la Scoala de Muzica si Arte Plastice Nr.1. Am sunat-o sa stabilim ziua in care sa mergem la curs. Insa discutia cu dumneaei, desi cu un continut tehnic, a capatat o aura superba inca de la primul „Alo”. Nici nu-mi mai venea sa inchid. Cred ca as fi putut sa vorbesc toata ziua cu dumneaei la telefon. Cu siguranta am fi gasit subiecte.
Are o voce care te inspira, care te duce intr-o lume mai buna, mai optimista si plina de intelepciune. Are ceva din glasul bunicii de odinioara care ne spunea povesti stand cu capul in poala ei si dezmierdandu-ne buclele aurii...
Abia astept ziua de luni cand ne vom intalni prima oara. Si abia astept sa vad reactia Irinei fata de aceasta Doamna.

Am schimbat pianul cu vioara.

Am stat noi doua si ne-am gandit mai bine si am hotarat sa schimbam pianul cu vioara. Mai ales ca ni s-a dat posibilitatea sa alegem. Oricum „I-a” mea ma tot batea la cap cu vioara, ca ea vrea la vioara nu la pian. Desi inca nu stie mai nimic despre nici unul din instrumente. Decat ca unul e mare si celalalt e mic. Ca unul are clape si celalalt corzi. Probabil ii place mai mult cum suna VIOARA! Sau poate e chemarea ei interioara...Ingerasul ii sopteste sa aleaga vioara. Habar nu am.

Motivele pentru care am facut schimbarea sunt multe...

Pentru ca nu sunt convinsa ca peste un an sau doi (in cazul in care va dori sa continue muzica) am sa am bani sa ii pot cumpara un pian. Este esential sa poata repeta si acasa, nefiind suficient ce face la scoala. Si ma gandesc ca nu are sens sa ii deschizi un drum unui copil, sa il incurajezi sa mearga pe el si apoi, din motive „tehnice” sa ii spui ca nu mai poate continua. Mai bine il indrumi spre un drum pe care esti sigur ca il poti sustine pana la capat.
Pentru ca si daca as avea bani de pian nu as avea loc in casa unde sa il pun. De abia avem loc pentru tonele de jucarii...
Pentru ca i-as putea cumpara un pian mai mic sau mai ieftin, insa nu poti sa canti foarte bine la un instrument care nu este performant. Aici nu e de joaca. Ori facem treaba, ori nu facem.
Pentru ca pianul este un instrument mare pe care nu il poti lua cu tine peste tot, nu poti sa repeti oriunde. Pe cand vioara.... e mult mai mica si mai usoara.
Pentru ca dupa vreo 2 ani are posibilitatea sa continue cu lectii de chitara. Ceea ce mi se pare „cool”. Mai bine spus... ei o sa i se para cool in adolescenta.
Pentru ca vioara ii ofera mai multe perspective si ii deschide mai multe usi.
Pentru ca isi doreste chiar daca nu stie cu ce se mananca.
Pentru ca sarea de bucurie cand a aflat ca am inscris-o la vioara.
Pentru ca dupa ce am plecat de la scoala de muzica era foarte vesela si canta intr-una...



O vioara mica de-as avea...
O vioara mica de-as avea...
Toata ziua as canta...

O vioara mica de-as avea...
O vioara mica de-as avea...

Toata ziua as canta... Toata ziua as canta...

Copiii nu spun lucruri traznite

Visez la el... si continui sa te iubesc

P.P.T.G

De luna aceasta vom merge si la alte trei cursuri: pictura, teatru si gimnastica ritmica. Se anunta o perioada cu un program incarcat pentru toata lumea.
Abia asteptam!

(P.P.T.G - Pian, Pictura, Teatru, Gimnastica)

"I-a" mea si "Nu"-ul ei

De ceva timp ma gandesc sa o duc pe fetita mea la niste cursuri. De dans, de balet, de muzica, de orice fel. Sa faca si ea ceva. Sa vada cum e. Sa treaca pe acolo. Sa ne putem da seama spre ce anume are inclinatii (si daca are). Am discutat cu ea sa vedem ce i-ar placea sa faca. Nu vrea nimic. „Cum, ma, nimic??? Nu vrei sa dansam si sa cantam ca Hannah Montana?” Bineinteles ca asta vrea. Atunci hai sa facem niste curusri sa increcam sa cantam si noi macar cum canta ea. Fie vorba intre noi, ca ea oricum e mica si nu stie sa citeasca (blogul), nu e o mare artista Hannah Montana asta, dar are influenta asupra copiilor. Si daca are influenta atat de mare pai atunci hai sa profitam si sa indreptam influenta aceasta spre ceva pozitiv.
Cand avea vreo 3 anisori si ceva am dus-o la cursuri de balet, dar s-a dovedit prea micuta si am renuntat un timp. Nu am renuntat la ideea de balet. Si simt ca va trece si pe acolo. Macar un timp. Sa vada cum e.
De un an o duc la un curs de pictura. La inceput nu a vrut. Ca ea nu stie sa picteze. Pai d’aia te duc ca sa inveti sa pictezi. Ca ea nu sta fara mine. Pai o sa stau si o sa te astept pana termini. Ca ea vrea sa stau cu ea de manuta cand picteaza. Pai nu pot sa fac asta. Trebuie sa stai asa cum stau si colegii tai, fara parinti in sala. Da’ de unde. Primele trei-patru sedinte am stat cu ea pe toata durata cursului. Mai picta, ma mai tinea de mana. Si nu ma scapa din ochi nici o clipa. Dupa aceea s-a obisnuit. Si era incantata sa mearga la curs. Dupa fiecare sedinta iesea mandra pe hol sa imi arate ce a pictat. Si se bucura foarte mult cand ma vedea zambind si spunandu-i ca a desenat foarte, foarte frumos. Ii place mult sa fie incurajata. Dar, oare, cui ii displace?
Am hotarat sa incercam sa ne inscriem un timp la cursuri de pian. Mi se pare potrivit pentru o domnisoara in devenire. M-am gandit eu ca ii va dezvolta creativitatea si coordonarea, o va ajuta sa aiba o tinuta frumoasa, o va invata cate ceva despre stil, va avea acces al o lume mai „inalta”, la alt gen de copii si o va ajuta sa socializeze mai usor. Aici avem o problema. Pentru ca suntem cam timida. Nah! E firesc. Doar suntem o domnisoara. Chiar si cercetatorii sustin ca exista dovezi stiintifice asupra faptului ca lectiile de pian si de canto sunt superioare lectiilor de utilizare a
computerului din punctul de vedere al imbunatatirii aptitudinilor de gandire abstracta ale copiilor. Cica studiile de specialitate au demonstrat că micutii care beneficiaza de cursuri de pian isi îmbunatatesc abilităţile spatial-temporale mult mai mult decât alţi copii care frecventeaza alte cursuri.
Cursurile de pian ofera o buna fundatie pentru aptitudinile muzicale de baza. Pianul ofera satisfactii imediate. De la primul contact cu pianul, copilul poate
da viata unui sunet placut.
Un alt argument ar fi ca micutilor le place muzica deoarece creierul lor percepe mesajul muzical intr-un mod care le captează atenţia si îi face să gandeasca.
Asa ca ieri am pornit spre Scoala de Muzica si Arte Plastice. Nici nu aveam habar unde e situata. Dar am descoperit cu usurare ca este foarte simplu de ajuns. Mai complicat a fost sa ajungem in sala. Eram fascinate de frumusetea cladirii, de curatenie, de atmosfera de acolo. Eu, personal, m-am simtit ca intr-un lacas sfant. Calcam cu grija parchetul super curat si inspiram cu placere mirosul de curat, de lemn de pian, de sali de arta. Suna ciudat, insa era un miros altfel acolo. Care parca te transpunea in alta lume. Bineinteles ca eu eram mult mai impresionata decat ea. Ea care se tinea strans de haina mea, de frica parca sa nu ma piarda. Am ajuns sus, in sala. Si am dat cu ochii de o doamna profesoara in varsta, dar cocheta, aranjata, cu simtul umorului, dar ferma, deschisa, zambitoare. O femeie cu stil. O adevarata doamna. Continua sa fiu fascinata.
Fetita mea devenea nelinistita, tematoare si mirata. Drept urmare s-a ascuns in spatele meu tragand cu coada ochiului cand la pian, cand la doamna profesoara, cand la eleva care exersa. Profesoara i-a cerut sa ii cante un cantecel. „Nu!” Apoi i-a cerut sa ii bata doua note la pian. „Nu!” Sau macar sa ii bata un ritm cu palma pe masa. Evident: „Nu!”. Ne-a fost imposibil sa o convingem sa faca macar ceva din toate astea. A trebuit sa suport cu sticism toate parerile doamnei profesoare, toate sfaturile, toate mustrarile cum ca eu sunt de vina ca se poarta asa, ca nu am fost mai ferma si mai autoritara cu ea, ca o sa imi fie tot mai greu pe viitor. Da! Cred ca are dreptate. Prin minte mi-au trecut o gramada de ganduri. Poate ca nu am fost autoritara. Poate ca nu am crescut-o cum trebuie. Poate nu-s o mama buna. Poate am ratat pana acum. Poate ca nu voi stii niciodata cum sa o cresc. Si toate gandurile astea ma ingrozeau. Era ca si cum tot ce construisem si investisem eu in copilul meu se darama brusc. „Nu”-urile ei ma desfiintau ca mama, ca om, ca prietena a ei. M-am simtit tradata. Tradata de propriul copil. Mi-a fost rusine. Nu ma asteptam sa ma puna intr-o astfel de postura. Desi a mai facut fitze de genul, insa ma gandeam ca a mai crescut si va fi diferit. Ei bine, nu a fost.
Dupa vreo ora am parasit impreuna sala de curs sub privirea nemultumita a profesoarei. Ochii imi erau aproape in lacrimi si in minte imi urla o singura intrebare. De fapt, mai multe. „Unde am gresit?”, „Ce am facut sa merit toata umilinta aceasta?”, „De ce nu am putut sa o conving sa faca ce i s-a cerut? Doar sunt mama ei.” Eram socata, suparata, trista si dezamagita. Dezamagita de mine, de ea...
Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nu am mai putut sa imi stapanesc lacrimile. Fusese o incercare prea grea pentru mine. „I-a” mea ma privea mirata din scaunul din dreapta. „De ce plangi, mami?”. O intrebare care m-a socat si m-a enervat si mai tare. Si am inceput sa ii explic ca nu a fost frumos sa se comporte asa, ca nu murea nimeni daca facea si ea acolo doua note, macar de dragul meu, ca m-a dezamagit si ca ma simt tradata si ca de acum incolo am sa ii arat ca pot sa fiu si o mama mai autoritara si ca de acum incolo va face precum spun. Daca nu, sa plece pe strada si sa se descurce singura. Apoi i-am spus ca a doua zi vom merge iar la doamna profesoara si sa nu cumva sa indrazneasca sa se comporte la fel ca o sa o las acolo. Nu o mai iau acasa.
Ii era rusine sa ma priveasca. Privea pe geamul din dreapta masinii si plangea si ea. Plangeam amandoua. Eu de tradare, ea habar nu am de ce. Poate pentru ca o certasem. Poate de tensiunea acumulata. Poate pentru ca realizase ca m-a suparat foarte tare.
Un cuvant nu a scos tot drumul. Acasa am ignorat-o. Eram constienta ca o mama normala, in locul meu, „ar fi jucat-o in picioare” sau „i-ar fi rupt botu’ ” ca sa nu mai aiba cu ce sa spuna data viitoare „Nu!”.
In urma acestui episod, programul de seara s-a schimbat. I-am pus sa manance, nu am lasat-o la desene, nu am lasat-o la jucarii, nu i-am mai pus poveste seara (in fiecare seara, inainte de culcare, ascultam o poveste pe cd). Ne-am pus in pat. „Noapte buna.” Dupa un timp...
„Mami? Promit ca maine o sa incerc sa ii cant doamnei ceva la pian. Nu stiu daca o sa reusesc, dar am sa incerc.”
Nu am comentat, doar am spus sec „Noapte buna””.
Azi de dimineata la gradinita i-am reamintit ca mergem dupa amiaza la cursul de pian si ca eu am incredere in ea ca va reusi. Mi-a zambit. „Pa, mami”.

"Nu"- ul ei s-a transformat intr-un mare si frumos "Da!"

Dupa amiaza am luat-o de la gradinita si am fost din nou la cursul de pian. „I-a” mea parca era ALT copil. Se uita si doamna profesoara la ea si nu ii venea sa creada. Ma tot intreba uimita: „Dar ce i-ati facut?”. Iar eu... si mai uimita, ma gandeam ce i-am facut? Ca nu ii facusem mare lucru. Doar am discutat cu ea, i-am explicat ca m-a dezamagit, ca nu e frumos sa se comporte asa, ca eu nu asa am educat-o si nu am mai lasat-o la desene. Dupa mine nu a fost o pedeapsa mare si greu de suportat. Dar se pare ca a dat rezultatele dorite.
A fost o dupa amiaza placuta si linistita. „I-a” mea a cantat ce i-a spus doamna, a vorbit frumos si politicos, era toata numai zambet. Toata lumea era multimita! Iar eu.... fericita!
Aceasta zi a fost pentru mine confirmarea ca nu-s o mama denaturata si ca am un copil minunat care ma iubeste enorm chiar daca uneori nu stie sa arate.
Deci se poate!


(din data de 05 octombrie vom merge in fiecare marti dupa amiaza la cursurile de pian!)

Sperante noi

O noua luna. Noi sperante. Noi sperante ca vei aparea in viata noastra. Te asteptam cu grija, cu dor, cu nerabdare, cu speranta, cu teama, cu ingrijorare si cu increderea ca vei veni mai repede. Simtim ca avem nevoie de tine ca sa ne simtim completi si impliniti. Poate si tu ai nevoie de noi. Cine n-ar avea nevoie de o familie frumoasa, calda, unita si iubitoare?

Descopar in mine parti din tine

In fiecare zi descopar in gandurile mele gandurile tale, in dorintele mele dorintele tale, in gesturile mele gesturile tale, in preocuparile mele preocuparile tale, in cuvintele mele cuvintele tale...
Te regasesc pe tine in mine si-mi place!

Cea mai frumoasa declaratie de dragoste

Azi noapte, habar nu am cat era ora, am auzit ca prin vis:

- Mami? Mami?
- Da, mami.
- Mami? Vreau sa te rog ceva... Dar numai in ziua asta.
- Da, mami, spune.
- Mami, vreau sa vin la tine in pat, sa dorm cu tine... Ca sa visez frumos.
- Vino langa mine, draga mea.

Desi trezita din somn mi-a zambit sufletul auzind acestea... Mi s-a parut sublim. Este sublim! Ce poate fi mai frumos? Ce declaratie de dragoste poate fi mai sincera si mai frumoasa?
Am primit-o langa mine, am invelit-o cu paturica, am sarutat-o pe capsor, am imbratisat-o si am adormit amandoua fericite.

Viata mea de dincolo de el

Fara el nimic nu ar mai fi la fel. Si probabil ca nimic nu ar mai avea sens. Mi-ar fi foarte greu sa traiesc doar cu amintirea lui. Mi-ar lipsi ingrozitor de tare toate lucrurile bune sau rele pe care le face. Si cred ca as tanji dupa zambetul si atingerile lui.
Mi-e greu sa imi imaginez viata mea fara el. SI probabil ca oricat m-as gandi nu imi pot da seama exact cum ar fi. Simt ca m-ar durea enorm. N-as putea sa ma obisnuiesc u gandul si mi-as pierde linistea definitiv. As abandona lupta. Si m-as resemna. As recunaoste ca viata m-a invins.
El imi da putere si incredere. Imi spune ca ma iubeste tinandu-ma strans de mana.
Fara el s-ar prabusi totul si lumea intreaga s-ar cutremura. Eu as ramane doar o umbra a unei iubiri pierdute si as plange continuu suspine. De fapt, eu n-as mai fi eu. As deveni doar amintirea lui. As continua sa supravietuiesc pentru ca de trait n-as mai putea. As continua sa supravietuiesc rememorand toate momentele petrecute alaturi de el. M-as hrani din toate amintirile pe care mi le-a lasat ca dar de ramas bun. M-as inchide intr-o lume a amintrilor noastre impreuna si n-as mai iesi de acolo. Nimeni nu ar putea sa intre in acea lume. Pentru ca va exista doar amintirea fara nimic si nimeni altcineva.
Voi continua sa il iubesc in tacere, resemnata si tacuta.
Chiar daca el n-ar stii.

6

Au trecut sase luni in care am simtit ca traiesc si in care am trait cat pentru cativa ani. Fiecare zi alaturi de tine a avut ceva special, ceva ce m-a facut sa imi doresc sa merg mai departe. Desi a trecut jumatate de an ne-am pastrat magia de la inceput, dorinta din priviri, dulceata din cuvinte si freamatul din atingeri. Se spune ca o data cu trecerea timpului lucrurile se estompeaza, relatiile se rodeaza si devin monotone, sufletele se lenevesc, dorinta scade. La noi este pe dos! Totul creste cu fiecare zi care trece, capata nuante mult mai vii decat la inceput, invaluite intr-o lumina din ce in ce mai calda si parfumate cu un parfum din ce in ce mai dulce.
N-am crezut ca vom ajunge pana aici. Recunosc. La fel cum recunosc ca mi-am dorit din toata inima sa ramanem impreuna inca din prima clipa cand te-am cunoscut. Dar nu am gasit puterea sa am avut incredere in tine, in NOI.
Azi totul pare mai clar, mai limpede, mai sigur, dar in acelasi timp complicat, incetosat si indescifrabil. Dualitatea aceasta a lucrurilor ma fascineaza. Si nu mi-a fost dat sa o cunosc pana la tine.
Sunt momente in care sufletul mi-e prea plin de tine si momente in care imi simt sufletul atat de gol, momente cand te ador si momente cand as fugi de tine, momente cand multumesc Cerului ca te-am intalnit si momente cand ma intreb ce sens are sa ramanem impreuna?
Uneori sunt derutata de tot ce mi se intampla, alteori coplesita.
Te iubesc, iti spun sa pleci, apoi te pastrez, te ador, iti cer sa imi promiti ca nu vei pleca, te sarut, iar iti cer sa pleci, apoi imi vine sa fug departe de tine si-apoi te iubesc din nou de parca s-ar termina lumea. Simt ca orice-as face raman cu tine. Caci toate drumurile doar spre tine ma poarta, dragul meu. Si in ciuda tuturor nelinistilor si furtunilor doar langa tine imi gasesc linistea.
Ain’t love grand?!

A fost o data ca niciodata o minune intr-o burtica

Educatia copilului incepe inca din vremea cand se afla in burtica mamei. Eu asa cred. Toate incep acolo. Copilul rasfatat in burtica va fi rasfatat toata viata. Copilul dorit va fi mult mai bine dezvoltat, mai destept, mai frumos si mai cuminte decat copilul nedorit.
Se spune ca gravidele au pofte si daca nu si le satisfac pierd sarcina sau apar complicatii. Eu cred ca tine de educatie. Educatia mamei si apoi a fatului. Daca mama nu da curs tuturor poftelor atunci copilul va invata sa se abtina, sa trieze binele de rau, va invata sa aleaga. Si cel mai important: va ramane cu aceste deprinderi toata viata sa.
Copilul de care te ocupi inca din viata intrauterina va vorbi mai repede, va face primii pasi mai devreme, se va dezvolta mai repede.
Cea mai mare bucurie din viata mea a fost in momentul in care mi-au aparut doua liniute pe testul de sarcina. A fost o sarcina programata, obtinuta cu un tratament de cateva luni si care a continuat cu tot felul de complicatii care mi-au consumat energia, banii si nervii. Dar pot sa spun ca a fost de departe cea mai emotionanta si mai frumoasa perioada din viata mea. In ciuda greutatilor de atunci.
Fiind o persoana care nu are rabdare niciodata ma gandeam cu groaza cum, oare, voi putea eu sa astept NOUA LUNI (= O ETERNITATE!!!) pana sa imi pot privi si tine in brate copilul? Dar am gasit resurse imediat... pentru ca am descoperit o gramada de „jocuri” cu bebe, o gramada de lucruri care sa ma tina ocupata.
Cat am fost insarcinata intregul meu univers s-a invartit in jurul burticii mele. Prioritatile mele s-au schimbat, ideile mele asupra lumii intregi s-au schimbat, viata mea intreaga s-a schimbat.
Avand o sarcina dificila a trebuit sa stau acasa de pe la trei luni jumate, asa ca am avut timp sa fac tot ce mi-a trecut prin cap. Imi mangaiam burtica clipa de clipa (desi doctorii spun ca nu face bine pentru ca pot sa apara contractii – Gues what? Nu au aparut!), ii puneam muzica lui bebe, vorbeam cu el aproape tot timpul, ii cantam. Ma comportam ca si cum era o persoana care era tot timpul cu mine, o persoana care vede tot ce fac, intelege tot ce fac si tot ce ii spun...
In ciuda deselor vizite la spital eram fericita! Am zambit in perioada aceea mai mult decat am zambit in intreaga mea viata. Am ras mult. Am vorbit mult (cu bebe), eu fiind o persoana care vorbeste destul de putin. M-am plimbat mult, desi aveam interdicite si ar fi trebuit sa stau cat mai mult timp in pat.
Primele semne din partea lui bebe le-am simtit inca din luna a treia. Semanau cu niste atingeri ale aripilor unor fluturasi care zburau prin burtica mea. Eram inca la serviciu si simtind miscarile lui bebe am tipat: „Misca!”. Intr-o secunda toate colegele erau langa mine sa ia parte la eveniment. Bineinteles ca erau niste miscari doar pentru mine neputand fi sesizate cu ochiul liber. Insa sentimentul a fost extraordinar. Ceva ce nu voi uita niciodata.
Pofte nu am avut. Insa simteam nevoia sa mananc multa carne (carne nesanatoasa: sarmale, carnati, mici, jumari, musaca). Era vara si eu mancam jumari. Fructele si legumele nu ma atrageau de nici un fel. Evident ca acum fetita mea mananca foarte putine legume si fructe.
Haine de gravida nu am avut pentru ca viata mea nu era prea roz atunci si eram inconjurata de oameni de genul „la ce iti trebuie?”, „nu e cazul”, „nu se merita sa cheltui banii”, dar inca din prima clipa cand am aflat ca voi fi mama am inceput sa imi scot in evidenta burtica, sa stie toata lumea ca am o minune acolo!
Te iubesc, minuneo!

Unghii altfel

Iti doresti un perus?

Un amic de-al meu are de vanzare perusi (35 lei bucata).
Daca esti interesat lasa un mesaj.

?

Ce poti sa faci atunci cand te simti mult prea singur? Cand ai vrea sa poti vorbi cu cineva si nu ai cu cine?
Ce faci atunci cand nu ai pe cine sa suni? Atunci cand simti ca toate te strang si lumea toata se prabuseste peste tine?
Ce poti sa faci cand simti ca nu mai ai nimic de facut?

Asteptare asteptatoare

Toata viata am asteptat cate ceva. Cand eram mica asteptam sa cresc. Vroiam sa fiu Mare! Am crescut. Apoi am asteptat sa imi fac o familie. Mi-am facut. Dupa care am asteptat sa am un copil. Am avut. Am asteptat sa mi se faca mare copilasul. A crescut. Apoi am asteptat sa imi regasesc linistea. Mi-am regasit. Apoi am pierdut-o. Am asteptat sa imi regasesc linistea din nou. Mi-am regasit-o. Te-am asteptat pe tine sa apri in viata mea. Ai aparut. Am asteptat sa ma iubesti. Ma iubesti. Acum astept sa am al doilea copil. Oare il voi avea?

Superb

Viata de pisica

Poate

Dintotdeauna am fost o persoana grabita si nerabdatoare. De la o vreme insa nu ma mai grabesc. Pentru nimic (aproape). Viata mea s-a aranajat atat de bine si de frumos incat nu mai simt nevoie sa grabesc nimic si nici sa ma grabesc eu.
Poate pentru ca acum stiu ca lucrurile vor fi asa si maine si poimaine si peste doi sau milioane de ani.
Poate pentru ca acum simt siguranta lucrurilor si a fiintelor din viata mea.
Poate pentru ca acum simt ca IUBESC.
Poate pentru ca acum simt ca MA IUBESTI!

Ne iubim

Ieri am plans.
Stateam in mijlocul strazii si ma uitam dupa tine. Abia asteptam sa apari. Sa ma strangi in brate, sa ma privesti (asa cum numai tu stii sa o faci) si sa ma saruti. Un sarut care sa imi povesteasca despre cat de dor ti-a fost de mine.
Stateam in mijlocul strazii ferindu-ma de masinile care treceau si ma uitam dupa tine. Nu mai veneai. Mi se parea o vesnicie timpul pana sa te pot vedea.
Stateam in mijlocul strazii si ma uitam din secunda in secunda la ceas ofticandu-ma pe timp ca nu e in strare sa treaca mai repede.
Mi-era un dor nebun de tine. Atat de dor incat imi venea sa plang. Mi-era dor si pofta si drag sa te simt din nou in bratele mele.
Ochii mei te cautau in departare si din dorinta de a te vedea iti compuneau chipul din frunzele ingalbenite ale copacilor si mi se parea ca apari...
Inima mi se zvarcolea in piept cat p’aci sa iasa afara...
Te-asteptam cu-atata dor de parca se sfarsea lumea.
Te imploram in gand sa vii mai repede.
Si-ai aparut!
M-ai luat in brate, m-ai privit in ochi, m-ai strans tare, tare si m-ai sarutat.
Mi s-a taiat inima in doua de-atata iubire cata am simtit, am primit si-am daruit in acele clipe.
Mi s-au inmuiat picioarele.
Mi s-a oprit respiratia.
Neuronii fugeau care-ncotro dovedindu-se invinsi in incercarea de a intelege cum poate un om sa iubeasca atat de mult.
Buzele mele alergau peste buzele tale...
Era liniste si iubire in bratele tale.
Si timpul, vrand parca sa isi ceara iertare, se opri in loc.
Cu greu ne-am desprins unul din bratele celuilalt, ne-am urcat in masina si am pornit spre casa.
Cu capul sprijinit pe umarul tau simteam fericirea si iubirea tasnindu-mi din ochi.
Uitand sa fii atent la drum m-ai privit ingrijorat:

- Ce ai patit, iubita mea?
- Nu am patit nimic. Doar TE IUBESC!
- Cunosc sentimentul, ingerul meu. Si eu TE IUBESC!

Ne-am sarutat indelung.

Simt

Simt ca nu mai stiu sa iubesc... Ma pierd in cautari, in intrebari, in dileme, in presupuneri si banuieli, in neincrederi absurde, in labirinturi de taceri, in tumultul zilelor...
Simt ca nu mai stiu sa ofer...
Simt ca nu mai stiu sa ma las iubita...
Simt ca nu mai stiu sa primesc..
Simt ca nu mai stiu sa ma bucur...
Simt ca nu mai stiu sa ma daruiesc...
Viata m-a tarat prin atatea mocirle incat simt ca bucati din mine au ramas in trecut. Nu ma mai simt completa. Am nevoie de bucatile lipsa si nu mai stiu unde sa le regasesc.
Sau poate doar mi se pare...

Cheryl Cole - Parachute

girl, you'll be a woman soon Urge Overkill

„I.”-ul meu si „I.”-a mea

Am inceput sa scriu pe acest blog intr-o perioada foarte tulbure a vietii mele. O perioada plina de incertitudini, de durere, de dileme, de cautari, de nelinisti, de spaime si de intamplari mai putin placute... Dintotdeauna am obisnuit sa imi astern gandurile pe o bucatica de hartie, intr-un jurnal sau intr-un document electronic... Uneori ma simteam prea plina de toate sau ma framanata ceva si scriind ce simteam ma ajutam sa inteleg mai bine totul, sa clarific, sa gasesc o rezolvare...
A trecut timpul si viata mea s-a linistit. Brusc! Toate framantarile mele s-au risipit ca prin minune si am descoperit ce inseamna sa fii iubit, apreciat, protejat, mangaiat, rasftat, intr-un cuvant: FERICIT! A fost ca atunci cand castigi potul cel mare la LOTO. Si e ciudat ca eu nu cred in astfel de castiguri. Nu stiu, am simtit schimbarea produsa in viata mea ca pe un castig, ca pe un premiu, ca pe o binecuvantare oferita de cineva pentru merite deosebite sau pentru ca sunt norocoasa... Parca nici nu mai conta motivul. Important era ca mi-am gasit un sens in viata. Unul bun. De-atunci postarile mele s-au mai potolit si s-au mai indulcit. Si blogul, simt eu, ca a inceput sa miroasa a liniste, a familie, a camin cald si primitor.
Datorez totul celor doi „I.” din viata mea: „I.”-ul meu si „I.”-a mea.
Va multumesc.

:))

- Alo?! Mami, putem sa vorbim mai tarziu, te rog? Ca acum sunt un pic op..., ocu..., opu..., OPUCATA...

Sophie

Pe Sophie am vazut-o prima oara intr-o curte, alaturi de ceilalti doi fratiori ai ei. Eu ma plimbam, ea statea la aer pe gard. M-am apropiat sa o mangai, dar am descoperit ca nu este obisnuita cu astfel de tratamente. A fugit. Si ea si fratii ei. Mi-am continuat plimbarea. Cu gandul la ea. Spunandu-i „I.”- ului meu ca trebuia sa o luam de acolo sau ca trebuia sa sunam si sa intrebam daca nu cumva vor sa o doneze. Si el si-ar fi dorit o astfel de pisica insa, fiind mai calculat s-a gandit in primul rand la alergia mea la praf si pisici, la faptul ca avem un copil si ca ne mai dorim inca unul, asa ca era (sau cel putin incerca sa fie) foarte ferm spunandu-mi ca nu este ceea ce ne trebuie noua in acel moment. Evident ca nu am cedat. Si am cautat toate argumentele posibile pentru a-l convinge.
Se intunecase deja si ne intoream spre casa.

- Hai sa mai trecem inca o data pe acolo sa vedem daca mai este. Si daca o mai gasim o luam.

A fost de acord, constient fiind ca la ora aia tarzie sunt sanse foarte mici sa mai gasim pisica afara. Si am trecut pe strada pisicii si... nu mai era. Bineinteles ca am pus bot. „I.”-ul meu zambea. Eu am tacut. Si tacuta am ramas. Asa. Nah! In semn de protest!
A doua zi ne-am luat inima in dinti, ne-am dus la poarta omului si am sunat.

- Tu vorbesti ca mie imi e rusine, i-am zis.

Si a vorbit. Si culmea e ca proprietarul a fost de acord sa ne-o ofere. Ne-a rugat sa revenim ziua urmatoare ca sa o luam.
Of! Inca o zi de asteptare. Ce proprietar rau!
Cand imi doresc ceva sunt precum copiii. Nu am rabdare deloc. Nu dorm. Ma framant. Ma gandesc intr-una la ce imi doresc.
A treia zi, „I.”-ul meu isi facea aparitia acasa cu pisica mult dorita in brate spre incantarea „i.”-ei mele care sarea de bucurie.

- Am o pisica! Am o pisica! Am o pisica!

Am luat-o in brate, am mangaiat-o. Avea blanita aspra. Birmanezele au blnita moale. Aceasta nu era asa. Am verificat-o daca e fata si daca e intreaga. Era. Fata. Intreaga era mai putin pentru ca am descoperit ca avea ochii aproape inchisi, inlacrimati, foarte rosii, invadati de o conjunctivita nesimtita care isi facea de cap tocmai in ochisorii aceia frumosi albastri. Am plecat degraba la veterinar. I-a dat antibiotic, picaturi si injectabil.
Am ajuns din nou acasa. I-am dat sa manance. A mancat. Foarte putin si cu ochii dupa noi ca si cum i-ar fi fost frica sa nu cumva sa o lovim. Fiind pui ma asteptam sa se joace, sa se simta in largul ei pe asternuturile noastre moi. Dar nu! Era speriata. Extrem de speriata. Cauta intr-una un loc unde sa se ascunda. A refuzat toate jucariile frumos colorate pe care incercam sa ii atragem atentia.
I-am cautat un nume. Am oscilat intre Fifi, Mitzi, Emi bla bla bla... I-am spus SOPHIE.
I-am facut tratamentul.
Ne-am culcat. Eu cu pisi in brate. Am dormit cu grija ei. Pe la mijlocul noptii am simtit-o ca s-a trezit. Am dus-o la tavita sa faca pipi. Era atat de speriata ca nu a facut. Statea intinsa pe podea cu urechile date pe spate parca implorandu-ma sa nu o lovesc. Am luat-o din nou in brate, am mangaiat-o, i-am vorbit... A inceput sa toarca discret.
Ne-am pus din nou in pat.
Cand m-am trezit dimineata nu mai era langa mine. M-am dat jos din pat. Nu era nicaieri. Am cautat-o amandoi vreo jumatate de ore.Trebuia sa plecam la serviciu. Nu aveam timp de cautat pisici. M-am consolat cu gandul ca este IN casa si am plecat spre serviciu unde am continuat sa ma gandesc la ea si la posibilele locuri unde as putea sa o gasesc.
Seara am ajuns acasa si am pus in aplicare planurile facute la serviciu. Dar nu s-au potrivit. Pisica parca intrase in pamant. Nu era nicaieri. Trebuia sa ii fac tratamentul.
Ne-am pus in pat.
Nici nu am stins bine lumina ca am auzit un zgomot stins... de bobite de pisici zdrobite in dintisori mici si fricosi. Iesise din ascunzatoare. I se facuse foame mititica. Am lasat-o sa manance si apoi i-am facut tratamentul. Am luat-o in pat si am adormit impreuna.
Dimineata bineinteles ca nu am mai gasit-o. S-a ascuns iar.
Asa a trecut o saptamana. Statea ascunsa toata ziua, numai ea stie unde si iesea afara seara dupa ce stingeam lumina. Se ducea sa manance, apoi isi facea nevoile la tavita (mi-a fost foarte usor sa o fac sa inteleaga ca tavita e locul unde trebuie sa faca nevoiel. E o pisica inteligenta!), ii faceam tratamentul si dormeam.
Ma ingrijorasem. Si ma tot gandeam oare ce viata a dus pisica aceasta de este atat de speriata?!
Dupa vreo trei zile am observat cu bucurie ca in fiecare zi facea ceva nou care ne demonstra ca incepe sa se acomodeze cu noi si cu noul camin.
Dupa o saptamana nu s-a mai ascuns. Nu s-a mai culcat la pamant de frica sa nu o lovim.
A trecut aproape o luna de cand o avem. Si parca e alta pisica. Are blanita moale, ochisorii deschisi si foarte albastrii, se joaca toata ziua si toata noaptea, cutreiera toata casa si se alinta de cate ori are ocazia. Seara vine singura in pat langa noi si doarme acolo pana spre dimineata cand i se face iar chef de joaca si se gandeste ca am dormit cam mult si e timpul sa ne trezim.
Fetita mea i-a compus cantecele pe care i le canta de cateva ori pe zi. Avem grija sa nu ii lipseasca nimic.
Am transformat-o dintr-o pisica „de gard” intr-o pisica fericita si iubita.

Alo, mami?

In vacanta aceasta i-am lasat fetitei mele (5 ani si jumatate) un telefon pe care sa o pot suna de-a lungul zilei sa vad ce mai face, cu ce s-a mai jucat, ce a mai mancat si sa ii spun cat o iubesc. Bineinteles ca toate astea le puteam afla si sunand pe telefonul „lu’ tataie” insa am vrut sa ii dau o responsabilitate, o grija si totodata o bucurie. Bucuria de a avea CEVA de la mami, ceva care sa arate ca mami are incredere in ea si o considera un copil MARE. Pentru un copil de 5 ani un telefon este CEVA, ceva important.
Am vorbit zilnic de mai multe ori cu ea la telefon. De departe sunt cele mai sincere si mai placute convorbiri telefonice pe care le-am avut in viata mea. Simple, dar pline de atat de multe lucruri si de atat de multe sentimente, emotii si trairi.
Pe langa ca raspunde foarte repede la telefon (intotdeauna cu „- Alo, mami?” indiferent daca stie sau nu ca sunt eu), nu suna niciodata ocupat si nu se intampla niciodata sa nu auda cand o sun. Oamenii mari se iau cu treburi si uita ca au dupa ei un telefon mobil care din cand in cand mai si suna, iar ei ar trebui sa raspunda. Ei bine, Irina mea nu uita. E foarte atenta sa nu cumva sa o sune mami si ea sa nu fie pe faza. Si raspunde tot timpul cu atata bucurie! Si vorbeste de parca ar veni sfarsitul lumii. Si imi spune ca ma iubeste intr-un mod cu totul special. Discutiile noastre sunt pline de declaratii de dragoste si dor.

- Mami, stii ceva? Te iubesc!!!
- Te iubesc mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mult, mami!
- Mami, vrea sa iti spun ceva. Aaa... Te iubesc!

E ceva ce nu se compara cu nimic. Cuvintele unui copil vin din inima. Cel putin asa se intampla cu al meu copil. Nu stiu altii cum sunt. Banuiesc ca e valabil pentru toti.
Ma intreaba mereu cand vin acasa si-mi spune ca ii e tare dor de mine.

- Mami, cat mai e pana la 5?
- Mami, trebuia sa fii deja acasa. Da, stiu ca e doar ora 2, dar ... Ha ha ha ha... Te-am pacalit!
- Mi-e dor de tine, mami.

Amuzante sunt si momentele cand are ceva "important" de facut, ceva gen sa o priveasca pe Sophie (pisica) cum sare de pe dulap sau sa se alerge un pic cu Bobiti (catelul)... Atunci imi spune:

- Mami, pot, te rog, sa las telefonul putin jos? Am putina treaba. Multumesc, mami. Sa nu inchizi. Revin imediat, iubita mea. Pa, pa, mami. Sa nu inchizi, da? Multumesc, mami.

Are o politete cum iti e greu sa gasesti chiar si la oamenii mari. Si o grija sa nu dispar, sa nu inchid, sa nu ma dezamageasca, sa nu ma supere...

- Mami?! Aaaa... Nu mai stiu ce sa spun. Putem sa vorbim mai tarziu, te rog? Multumesc, mami. Sa ai o zi buna. Inchide tu prima, frumoasa mea.

Din pacate, de saptamana viitoare, o sa inceapa gradinita si discutiile noastre la telefon se vor incheia. Imi va lipsi vocea ei, bucuria, caldura, sinceritatea si grija cu care imi vorbeste de fiecare data. Nu voi mai putea sa o sun de cate ori mi se face dor de ea. Imi va lipsi. Si ii voi lipsi.
Si nu va mai fi nimeni care sa imi raspunda imediat ce incepe sa sune.

Raiul vietii noastre de femei!

Cele mai multe femei, cand raman insarcinate incep sa poarte haine fooooarte largi. Din prima zi cand afla ca asteapta un bebe. De ce? Ca oricum nu au burta. Daca nu ar fi testul care arata doua liniute nici nu ar stii ca sunt insarcinate. E prea devreme sa simti ca esti insarcinata, dar sa mai fie nevoie si de haine largi... Si totusi, de ce poarta haine largi? Poate ca vor ca lumea sa observe ca ceva s-a schimbat cu ele, ca sunt in curs de transformare, ca asteapta un copil... sau poate ca vor sa ascunda sarcina... Habar nu am. Sunt femeie! Dar nu le inteleg. Poarta haine foarte largi si apoi se intreaba de ce nu mai sunt feminine si se plang ca sarcina le face sa nu mai arate atat de bine. Unele chiar au depresii grave pe aceasta tema.
Nu e vorba de sarcina, e vorba de stil. E vorba de putina atentie asupra propriei tinute. A fi insarcinata nu inseamna ca trebuie sa te imbraci intr-un sac. Din contra! Pentru mine, femeile insarcinate sunt cele mai sexy. Cu burtica sau fara. E perioada cand suntem foarte feminine. E perioada de care ar trebui sa stim sa ne bucuram. Si sa o traim la maxim clipa de clipa.
Ar trebui sa afle toate femeile!
Sa emane prin fiecare por fericirea de a avea un copil! Si sa se imbrace asa cum poate nu au avut niciodata curaj sa o faca. Rochite scurte, fustite, camasute pe talie.. (atat timp cat inca mai au talie), pantaloni sexy... Culori nebune, materiale fine, vaporoase, pufoase... Parfumuri lejere... Coafuri gandit-ciufulite...
A fi insarcinata iti da un mare plus de feminitate, sex-appeal si frumusete. E fantezia celor mai multi barbati sa se „iubeasca” cu o femeie insarcinata. Oare de ce? E simplu! Pentru ca in aceasta perioada noi, femeile suntem mult mai atragatoare, se simte altfel „acolo” si suntem mult mai focoase.
Femeile ar trebui sa stie aceste lucruri si sa profite.
E Raiul vietii noastre de femei!
Abia astept sa profit.
Din nou... Si din nou... Si din nou...

P.S.- Sarcina nu este o boala, nu e o rusine, nu e ceva ce ne face mai urate, mai batrane sau mai proaste... Din contra, sarcina ne reinnoieste trupul, mintea, sufletul... Ne ajuta sa dam alt sens vietii noastre. Unul mai bun!

Put The Big Red Button on your site

Sensul vietii

Google stie! :)

Nedumerire

Ma uit pe strada si vad atatea femei care par sau chiar sunt mult mai frumoase, mai destepte, mai elegante, mai creative, mai increzatoare, mai cochete... Femei care au sanii mai mari si fundul mai bombat, care au pielea frumos bronzata si parul mai matasossi mai stralucitor, care au ochii mai frumosi, mai verzi, mai albastrii, mai caprui, mai negrii si mai expresivi decat ochii mei. Ma privesc pe mine in oglinda si ma intreb oare ce a vazut la mine barbatul acesta (pe care si l-ar dori orice femeie langa ea)? Oare ce il tine langa mine?
Cat de mult poti sa iubesti o femeie incat sa ii suporti toate capriciile si rasfaturile, toate ideile si iesirile aberante? Cat de mult sa o iubesti sa ii spui ca e frumoasa chiar si atunci cand ea insasi simte ca nu e....?
Ramane o enigma pentru mine...

***

Inca nu am reusit sa inteleg cum de ma iubesti atat de mult, cum reusesti sa imi suporti toate toanele si toate fitzele pe care le am uneori, cum de imi oferi atatea lucruri inainte inca de a-ti spune ce imi doresc. Nu inteleg cum de ai ales sa iti petreci viata iubindu-ma pe... mine! Eu, cu toate miliardele mele de defecte, cu firea mea ciudata si imposibila uneori, cu ideile mele aberante si abstracte alteori, cu draci si spume din cand in cand... E-adevarat ca am si calitati... unele deosebite (hi hi) insa trebuie sa ai muuuulta rabdare sa le permit eu iasa la suprafata. Esti atat de bun cu mine si de tandru si de intelegator si tolerant incat ma intreb de multe ori daca existi cu adevarat, daca nu esti o inchipuire a mintii mele bolnave de iubire, daca nu cumva esti un robot programat sa imi faca mie pe plac...
...dar ma privesti asa cum numai tu stii sa ma privesti si ochii tai imi povestesc toata iubirea ce o porti in suflet numai pentru mine si atunci inteleg ca esti un OM.... Omul meu. Dar tot nu inteleg de unde atata iubire? Oare ce am facut sa merit aceasta imensa fericire de a-ti fi alaturi in fiecare clipa?
Oare de ce ma iubesti?

P.S. - De ce te iubesc eu e simplu... Te iubesc pentru ca esti perfect (pentru mine).

.

Barbatii vorbesc putin si abstract.

Indemn la furt de cuvinte pentru o lume linistita

Femeilor le place sa vorbeasca. Sau sa se auda vorbind. Inca nu mi-am dat seama cum sta, de fapt, treaba. Important e ca vorbesc mult. Intre ele. Despre ele. Despre ce isi doresc. Despre cum sa imbatranesti frumos. Despre noua descoperire in materie de celulita. Despre copii (ai lor, ai altora sau despre copiii pe care si-i doresc... la un moment dat). Despre politica. Despre ce si-au cumparat. Despre cosmetice si fuste. Despre reduceri si barbati frumosi. Despre cum ar trebui sa fie ei ca sa fie perfecti. Despre casnicia lor ratata. Despre cat de iubite se simt ele. Despre fericire. Despre cat de nenorociti, indiferenti si porci sunt barbatii. Toti barbatii. (parerea mea ca sunt niste ingeri martiri care se chinuie intreaga viata cu aceste fiinte cicalitoare si vorbitoare (in continuu) numite femei.)
Femeile vorbesc despre orice. Sunt specialiste in toate domeniile. Au pareri despre orice. Si trebuie neaparat sa le impartaseasca. Cu oricine este dispus sa asculte. Desi, si daca nu e dispus au ele grija sa il faca sa fie dispus.
E un tablou deja foarte cunoscut pentru noi toti. Cum se intalnesc (minim) doua femei se apuca de vorbit. Cu cat sunt mai multe cu atat mai bine. Si vorbesc... Si vorbesc.... Si vorbesc... Vorbesc despre tot. Parca nimic nu ramane nediscutat. Nici macar nu conteaza daca se cunosc sau nu. Nu conteaza daca sunt prietene sau e prima si ultima oara cand se vad. Femeile vorbesc cu patos, cu durere, cu pasiune, cu indiferenta, cu nerabdare, cu stil, cu mancarea in gura, cu rujul in mana in timp ce isi inrosesc buzele, cu lacrimi in ochi... Vorbesc despre orice, in orice situatie, cu oricine, in orice pozitie... La cafea, pe banca in parc, seara la telefon cu copilul atarnand intr-o mana si cu cratita cu tocana in cealalta mana, la serviciu, la coada la paine, la Mall, in tramvai... ele construiesc gramezi de cuvinte... Daca intr-o zi toate cuvintele s-ar transforma in caramizi sunt convinsa ca in numai cateva ore intreg orasul ar fi invadat de zgarie-nori. Unul langa altul. Unul peste altul. N-ar mai exista aer, plante, masini, alei, ...bulevarde nici atat.
Si n-ai cum sa le opresti. Face parte din ele. Le defineste. De parca telul lor in viata este sa vorbeasca. Cat mai mult. Uneori ma gandesc ca femeile astea vorbesc chiar si noaptea, in somn si au doar vise in care povestesc tot felul de chestii (neinteresante, aberante si fara sens). Parca toate participa la concursul (vietii lor): „Cine poate sa vorbeasca mai mult decat mine?”.
Daca le iei cuvintele le iei viata. De fapt, corect ar fi ... decat sa le iei cuvintele mai bine le iei viata. Cand nu au cu cine sa vorbeasca intra in depresie. Se arunca de pe bloc.
Deci, bai nene, fara sa vorbesti nu are sens sa traiesti. Daca nu vorbesti nu existi.
Prefer sa nu exist!
Ba nu.
Am o propunere pentru barbati. Hai sa le facem o „gluma” si sa le furam macar cateva ore toate cuvintele.
(Hi hi... Sa raman eu singura cu toti barbatii de pe intreaga planeta.)
Ce ziceti? Care se baga?

P.S. - Oare sunt singura femeie din lume care vorbeste foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte, foarte putin?! Oare sunt defecta? Sau sunt barbat?! Habar nu am. Eu ma simt foarte bine asa. Sunt covinsa ca si ele se simt foarte bine vorbind fooooooooarte mult. Diferenta este ca linistea mea nu dauneaza grav sanatatii si armoniei celor din jur.

Cand

Cand ne intalnim simt ca devin persoana care mi-am dorit intotdeauna sa fiu.
Cand ne privim iti simt ochii cum se rostogolesc inauntrul fiintei mele, cercetand fiecare coltisor din mine fara sa scape nici cel mai mic detaliu.
Cand ne atingem mainile simt ca timpul se comprima.
Cand trupurile noastre se ating iti simt rasuflarea ca fiind a mea si bataile inimii tale ca fiind bataile inimii mele.
Cand ne impreunam buzele intr-un sarut simt ca Pamantul se roteste mai tare.
Cand imi spui ca ma iubesti pasarile cerului incep sa cante despre iubire.
Cand ai sa pleci, am sa mor.

Rasfatata familiei

Cadou

Mi-a adus Irina "floricele" din parc. :)

5 ani si 6 luni

O sambata impreuna, in natura