Nu am avut niciodata prieteni. Nu am considerat niciodata pe cineva ca find prietenul meu. Si nici nu m-am considerat prietena nimanui. Doar am ajutat cand mi s-a cerut ajutorul si la randul meu am fost ajutata uneori cand am cerut ajutorul. Desi rareori o fac. Prefer sa ma descurc singura. Habar nu am de ce. Poate dintr-un soi de masochism sau pentru a-mi verifica puterile si limitele sau pentru ca nu imi place sa raman datoare sau... pentru ca am oroare sa mi se scoata ochii dupa, sau... Sau nu stiu! Asa simt. Asa sunt. Asa imi este mie bine. Ca pana la urma acesta este lucrul cel mai important: sa imi fie mie bine, in primul rand si apoi celorlalti.
Nu am crezut niciodata in prietenie. Probabil nu m-am nascut cu acest „microb” prietenie, in sange.
Privind in urma imi dau seama ca au fost cativa oameni care s-au considerat de-a lungul timpul prietenii mei, oameni care m-au considerat prietena lor. Si eu?! Eu? Nimic! Eu i-am considerat doar niste cunostinte cu care mai discutam din cand in cand.
Acum stau si ma intreb daca am procedat corect, daca nu cumva as fi putut sa fac un efort sa fiu mai implicata...
Am facut asa cum am simtit.
Pot fi condamnata pentru asta?
Nu am crezut niciodata in prietenie. Probabil nu m-am nascut cu acest „microb” prietenie, in sange.
Privind in urma imi dau seama ca au fost cativa oameni care s-au considerat de-a lungul timpul prietenii mei, oameni care m-au considerat prietena lor. Si eu?! Eu? Nimic! Eu i-am considerat doar niste cunostinte cu care mai discutam din cand in cand.
Acum stau si ma intreb daca am procedat corect, daca nu cumva as fi putut sa fac un efort sa fiu mai implicata...
Am facut asa cum am simtit.
Pot fi condamnata pentru asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu