sâmbătă, ianuarie 07, 2012

Credinta si Iubirea pe primul loc!

Viata ei s-a schimbat complet de la ultima lui criza... Isi petrecea noptile privindu-l in intuneric, monitorizandu-i fiecare sunet, fiecare miscare, fiecare respiratie, fiecare bataie a inimii, fiecare intoarcere de pe o parte pe alta,; avand grija de el poate mai mult decat ar fi fost nevoie. Il ajuta sa se imbrace, sa se incalte, ii aducea papucii pe care el mereu ii uita pe undeva, ii incalzea mancarea, avea grija ca el sa isi ia pastilele, sa manance la timp (pentru ca stia ca scaderea glicemiei poate provoca o noua criza), ii pregatea cu grija pachetul si hainele pentru serviciu... lucruri care pe el il „enervau” un pic pentru ca ii dadeau sentimentul ca este neajutorat. Deh! era si el barbat in toata firea! Insa se trezeau amandoi zambind realizand ca acest supra-mega-ultra-ajutor din partea ei venea din dragostea imensa pe care o simtea pentru el. Era ingrozita de gandul ca l-ar putea pierde. Ar fi vrut sa faca orice pentru ca lui sa ii fie mai bine, dar se simtea neputincioasa in fata bolii. Parea ca nu erau prea multe de facut.

Stia demult de boala lui, insa nu il vazuse niciodata asa. Imaginea lui cu ochii dati pe spate, cu trupul incordat si tremurand, cu gura inclestata si plina de sange o urmarea peste tot. Nu putea sa o stearga din memorie si nici nu vroia, de frica sa nu cumva sa uite iar ca el este bolnav si are nevoie de grija ei permanenta si de dovezile ei de dragoste. Nu putea sa lase sa se intample din nou asa ceva. Se simtea vinovata ca nu a fost mai atenta cu el si nu l-a ingrijit mai mult. Poate daca nu scapa din vedere ca el este bolnav si trebuie sa urmeze un anume tratament, o anume dieta si un anume stil de viata nu s-ar fi ajuns la acea noapte ingrozitoare care le-a schimbat total viata la amandoi.

Ajunsese desfigurata de oboseala, de framantare si disperare, dar nu ii pasa acum de ea. El si starea lui de sanatate devenisera prioritare. Nu putea nici o clipa sa isi dezlipeasca ochii atintiti asupra lui. Pur si simplu nu putea. Simtea ca niciodata nu l-a privit, iubit, sarutat, mangaiat, ocrotit, alintat, rasfatat, pretuit indeajuns de mult. Acum era momentul sa o faca. Era din ce in ce mai ingrozita de gandul ca daca va inchide ochii, cand se va trezi il va gasi ca in acea noapte. Simtea ca nu ar mai putea suporta inca o data sa il vada asa.

Zilele la serviciu treceau atat de greu pentru ea. Si-ar fi dorit sa fie acasa pregatind ceva bun pentru el, aranjand casa frumos astfel incat sa ii placa lui, ar fi vrut sa fie impreuna, sa ii sopteasca cat de mult il iubeste, sa ii priveasca ochii, buzele, obrazii, tamplele... , sa isi povesteasca din priviri toata iubirea care-i lega atat de puternic, mai puternic ca oricand. Ar fi vrut sa existe o cale sa nu mai trebuiasca sa se desparta in fiecare dimineata pentru a merge la serviciu si sa astepte atatea ore pana sa poata sa fie din nou impreuna. Ar fi fost in stare sa traiasca fara bani, numai sa il aiba pe el aproape, cat mai aproape. Dar acest lucru era imposibil. Continua sa isi indeplineasca sarcinile de serviciu in liniste, gandindu-se la ale ei, absenta fata de colegi si inchisa in durerea ei nestiuta de nimeni.

Niciodata netul nu a mai fost atat de „chinuit” de atatea cautari! Ar fi vrut sa stie totul despre boala lui, sa poata sa descopere ea, cu mintea ei, pe baza tuturor acestor informatii, un leac, o solutie de tratament miraculos sau macar de amanare a crizelor... Dupa o saptamana de cautari disperate a ajuns la concluzia ca netul nu stie nimic, doctorii nu stiu nimic, medicina nu a evoluat prea mult in ultimii ani. Nu atat pe cat isi dorea ea! Tot ce gasea erau generalitati, scheme de tratament generale si relativ nesigure, care nu garantau o vindecare ci mai degraba o ameliorare a bolii, o scadere a frecventei crizelor si dobandirea pe cat se poate a unui trai aproximativ normal. Insa pe ea nu o multumeau aceste informatii! Stia, simtea, spera ca trebuia sa existe ceva mai mult de-atat. TREBUIA! Pentru ca nu isi putea imagina viata ei fara el, nu putea sa conceapa sa il vada o viata intreaga chinuit de aceasta boala teribila despre care nimeni nu stia mai nimic, in acceptiunea ei. O ingrozea gandul ca, dupa spusele tuturor medicilor, nu exista leac. Nu putea sa accepte asa ceva! Iubitul ei trebuia sa se faca bine si simtea ca ea si numai ea il va putea ajuta! Chiar si daca ar fi trebuit sa mearga de o mie sapte ori pana la capatul lumii si inapoi pentru asta!

Trecea prin momente teribile de furie, disperare si inversunare ca nu il putea ajuta mai mult, apoi cadea in depresie gandind ca acesta va fi sfarsitul, ca asa le-a fost dat sa fie. Nu putea sa gaseasca o cale de a accepta ceea ce parea atat de clar ca nu putea sa schimbe. Apoi, un licar de speranta ii rasarea in suflet si se ambitiona de doua milioane cinci zeci si cinci de ori mai mult sa se lupte cu somnul, cu ploaia, cu vantul, cu marea cea mare, chiar si cu intreaga lume daca va fi nevoie pentru ca lui sa ii fie bine. Crezuse toata viata in IUBIRE, o cautase atatia ani si nu putea sa conceapa ca acum, cand in sfarsit o gasise trebuia sa isi ia ramas bun de la ea sau sa o priveasca zi de zi, noapte de noapte sugrumata de o simpla boala. Caci, da! Raportat la intensitatea iubirii ei boala era mica, mica, mica...

Toate aceste trairi trebuia sa si le ascunda in fata lui ca sa nu il ingrijoreze si mai tare. Uneori ii venea sa planga, sa urle de durere, dar nu avea unde, cum... astfel incat el sa nu o vada, sa nu o auda. Isi inghitea lacrimile si urletul inca inainte ca ele sa apara si zambea frumos si cald pentru a-i arata lui ca totul este in ordine. Simtea o durere continua in piept care uneori ii taia respiratia. In mintea ei se dadea o lupta de negare.

O alinau doar ochii lui calzi si frumosi si vorbele sale dulci care incercau sa o faca sa aiba incredere ca totul va fi bine. El vroia sa para puternic in fata ei, insa simtea in glasul lui durerea. Nici el nu credea ce spune. Stia si el ca este atat de grav tot ce li se intampla incat trebuie sa pretuiasca fiecare clipa care le mai este ingaduita impreuna. O iubea enorm si era uimit sa vada cata dragoste si cata grija este capabila sa reverse asupra lui in acest moment atat de dificil. Era uluit cata putere de stapanire poate exista intr-un singur om, cata putere de a indura tot acest cosmar pastrandu-si calmul si zambetul pe buze, cata dragoste neconditionata ii poate oferi! O stia o femeie puternica, frumoasa, iubitoare si devotata insa niciodata nu si-a imaginat-o asa, asa cum o vedea si o simtea acum. Niciodata nu si-a imaginat ca va putea sa il iubeasca vreodata mai mult decat MULT, mai mult decat ENORM, mai mult decat INFINIT, mai mult decat pe ea insasi. O simtea a lui mai mult ca oricand.

Se ruga la Dumnezeu in fiecare clipa, ajunsese sa vorbeasca mai mult cu Dumnezeu decat cu cei din jurul ei. Stia ca Dumnezeu inseamna IUBIRE si asta ii dadea increderea ca doar El ar putea sa o ajute. Dumnezeu ii ajuta pe oamenii care se iubesc mai presus de orice, le asculta rugaciunile si isi pune mana Lui ocrotitoare pe crestetul lor impovarat de boala, griji si durere redandu-le speranta, vindecandu-i si oferindu-le o noua sansa la viata si iubire. Stia ca pentru Dumnezeu nimic nu este prea greu, de nevindecat, de neinteles, de nerezolvat. Dumnezeu este Atotputernic si ne poate ajuta in orice situatie. El cunoaste infinit mai multe lucruri decat medicii, ajuta infinit mai mult decat orice tratament medicamentos. Stia ca Dumnezeu ne da problemele insotite de rezolvare, boala insotita de tratament, grijile insotite de metode de linistire.... Stia ca Dumnezeu nu ii lasa la greu pe copiii Lui. Si brusc a realizat ca rezolvarea pe care o cauta atat de asiduu este la El !

.......................

Vorbele lui: „Nimeni nu m-a mai iubit asa cum ma iubesti tu, fetita mea!” le auzea intr-una, iar imaginea lui ii staruia necontenit in ochi. Il adora.

Iubirea era mai mare si mai aprinsa ca oricand!

Niciun comentariu: