De ceva timp ma gandesc sa o duc pe fetita mea la niste cursuri. De dans, de balet, de muzica, de orice fel. Sa faca si ea ceva. Sa vada cum e. Sa treaca pe acolo. Sa ne putem da seama spre ce anume are inclinatii (si daca are). Am discutat cu ea sa vedem ce i-ar placea sa faca. Nu vrea nimic. „Cum, ma, nimic??? Nu vrei sa dansam si sa cantam ca Hannah Montana?” Bineinteles ca asta vrea. Atunci hai sa facem niste curusri sa increcam sa cantam si noi macar cum canta ea. Fie vorba intre noi, ca ea oricum e mica si nu stie sa citeasca (blogul), nu e o mare artista Hannah Montana asta, dar are influenta asupra copiilor. Si daca are influenta atat de mare pai atunci hai sa profitam si sa indreptam influenta aceasta spre ceva pozitiv.
Cand avea vreo 3 anisori si ceva am dus-o la cursuri de balet, dar s-a dovedit prea micuta si am renuntat un timp. Nu am renuntat la ideea de balet. Si simt ca va trece si pe acolo. Macar un timp. Sa vada cum e.
De un an o duc la un curs de pictura. La inceput nu a vrut. Ca ea nu stie sa picteze. Pai d’aia te duc ca sa inveti sa pictezi. Ca ea nu sta fara mine. Pai o sa stau si o sa te astept pana termini. Ca ea vrea sa stau cu ea de manuta cand picteaza. Pai nu pot sa fac asta. Trebuie sa stai asa cum stau si colegii tai, fara parinti in sala. Da’ de unde. Primele trei-patru sedinte am stat cu ea pe toata durata cursului. Mai picta, ma mai tinea de mana. Si nu ma scapa din ochi nici o clipa. Dupa aceea s-a obisnuit. Si era incantata sa mearga la curs. Dupa fiecare sedinta iesea mandra pe hol sa imi arate ce a pictat. Si se bucura foarte mult cand ma vedea zambind si spunandu-i ca a desenat foarte, foarte frumos. Ii place mult sa fie incurajata. Dar, oare, cui ii displace?
Am hotarat sa incercam sa ne inscriem un timp la cursuri de pian. Mi se pare potrivit pentru o domnisoara in devenire. M-am gandit eu ca ii va dezvolta creativitatea si coordonarea, o va ajuta sa aiba o tinuta frumoasa, o va invata cate ceva despre stil, va avea acces al o lume mai „inalta”, la alt gen de copii si o va ajuta sa socializeze mai usor. Aici avem o problema. Pentru ca suntem cam timida. Nah! E firesc. Doar suntem o domnisoara. Chiar si cercetatorii sustin ca exista dovezi stiintifice asupra faptului ca lectiile de pian si de canto sunt superioare lectiilor de utilizare a
computerului din punctul de vedere al imbunatatirii aptitudinilor de gandire abstracta ale copiilor. Cica studiile de specialitate au demonstrat că micutii care beneficiaza de cursuri de pian isi îmbunatatesc abilităţile spatial-temporale mult mai mult decât alţi copii care frecventeaza alte cursuri.
Cursurile de pian ofera o buna fundatie pentru aptitudinile muzicale de baza. Pianul ofera satisfactii imediate. De la primul contact cu pianul, copilul poate
da viata unui sunet placut.
Un alt argument ar fi ca micutilor le place muzica deoarece creierul lor percepe mesajul muzical intr-un mod care le captează atenţia si îi face să gandeasca.
Asa ca ieri am pornit spre Scoala de Muzica si Arte Plastice. Nici nu aveam habar unde e situata. Dar am descoperit cu usurare ca este foarte simplu de ajuns. Mai complicat a fost sa ajungem in sala. Eram fascinate de frumusetea cladirii, de curatenie, de atmosfera de acolo. Eu, personal, m-am simtit ca intr-un lacas sfant. Calcam cu grija parchetul super curat si inspiram cu placere mirosul de curat, de lemn de pian, de sali de arta. Suna ciudat, insa era un miros altfel acolo. Care parca te transpunea in alta lume. Bineinteles ca eu eram mult mai impresionata decat ea. Ea care se tinea strans de haina mea, de frica parca sa nu ma piarda. Am ajuns sus, in sala. Si am dat cu ochii de o doamna profesoara in varsta, dar cocheta, aranjata, cu simtul umorului, dar ferma, deschisa, zambitoare. O femeie cu stil. O adevarata doamna. Continua sa fiu fascinata.
Fetita mea devenea nelinistita, tematoare si mirata. Drept urmare s-a ascuns in spatele meu tragand cu coada ochiului cand la pian, cand la doamna profesoara, cand la eleva care exersa. Profesoara i-a cerut sa ii cante un cantecel. „Nu!” Apoi i-a cerut sa ii bata doua note la pian. „Nu!” Sau macar sa ii bata un ritm cu palma pe masa. Evident: „Nu!”. Ne-a fost imposibil sa o convingem sa faca macar ceva din toate astea. A trebuit sa suport cu sticism toate parerile doamnei profesoare, toate sfaturile, toate mustrarile cum ca eu sunt de vina ca se poarta asa, ca nu am fost mai ferma si mai autoritara cu ea, ca o sa imi fie tot mai greu pe viitor. Da! Cred ca are dreptate. Prin minte mi-au trecut o gramada de ganduri. Poate ca nu am fost autoritara. Poate ca nu am crescut-o cum trebuie. Poate nu-s o mama buna. Poate am ratat pana acum. Poate ca nu voi stii niciodata cum sa o cresc. Si toate gandurile astea ma ingrozeau. Era ca si cum tot ce construisem si investisem eu in copilul meu se darama brusc. „Nu”-urile ei ma desfiintau ca mama, ca om, ca prietena a ei. M-am simtit tradata. Tradata de propriul copil. Mi-a fost rusine. Nu ma asteptam sa ma puna intr-o astfel de postura. Desi a mai facut fitze de genul, insa ma gandeam ca a mai crescut si va fi diferit. Ei bine, nu a fost.
Dupa vreo ora am parasit impreuna sala de curs sub privirea nemultumita a profesoarei. Ochii imi erau aproape in lacrimi si in minte imi urla o singura intrebare. De fapt, mai multe. „Unde am gresit?”, „Ce am facut sa merit toata umilinta aceasta?”, „De ce nu am putut sa o conving sa faca ce i s-a cerut? Doar sunt mama ei.” Eram socata, suparata, trista si dezamagita. Dezamagita de mine, de ea...
Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nu am mai putut sa imi stapanesc lacrimile. Fusese o incercare prea grea pentru mine. „I-a” mea ma privea mirata din scaunul din dreapta. „De ce plangi, mami?”. O intrebare care m-a socat si m-a enervat si mai tare. Si am inceput sa ii explic ca nu a fost frumos sa se comporte asa, ca nu murea nimeni daca facea si ea acolo doua note, macar de dragul meu, ca m-a dezamagit si ca ma simt tradata si ca de acum incolo am sa ii arat ca pot sa fiu si o mama mai autoritara si ca de acum incolo va face precum spun. Daca nu, sa plece pe strada si sa se descurce singura. Apoi i-am spus ca a doua zi vom merge iar la doamna profesoara si sa nu cumva sa indrazneasca sa se comporte la fel ca o sa o las acolo. Nu o mai iau acasa.
Ii era rusine sa ma priveasca. Privea pe geamul din dreapta masinii si plangea si ea. Plangeam amandoua. Eu de tradare, ea habar nu am de ce. Poate pentru ca o certasem. Poate de tensiunea acumulata. Poate pentru ca realizase ca m-a suparat foarte tare.
Un cuvant nu a scos tot drumul. Acasa am ignorat-o. Eram constienta ca o mama normala, in locul meu, „ar fi jucat-o in picioare” sau „i-ar fi rupt botu’ ” ca sa nu mai aiba cu ce sa spuna data viitoare „Nu!”.
In urma acestui episod, programul de seara s-a schimbat. I-am pus sa manance, nu am lasat-o la desene, nu am lasat-o la jucarii, nu i-am mai pus poveste seara (in fiecare seara, inainte de culcare, ascultam o poveste pe cd). Ne-am pus in pat. „Noapte buna.” Dupa un timp...
„Mami? Promit ca maine o sa incerc sa ii cant doamnei ceva la pian. Nu stiu daca o sa reusesc, dar am sa incerc.”
Nu am comentat, doar am spus sec „Noapte buna””.
Azi de dimineata la gradinita i-am reamintit ca mergem dupa amiaza la cursul de pian si ca eu am incredere in ea ca va reusi. Mi-a zambit. „Pa, mami”.
"Nu"- ul ei s-a transformat intr-un mare si frumos "Da!"
Cand avea vreo 3 anisori si ceva am dus-o la cursuri de balet, dar s-a dovedit prea micuta si am renuntat un timp. Nu am renuntat la ideea de balet. Si simt ca va trece si pe acolo. Macar un timp. Sa vada cum e.
De un an o duc la un curs de pictura. La inceput nu a vrut. Ca ea nu stie sa picteze. Pai d’aia te duc ca sa inveti sa pictezi. Ca ea nu sta fara mine. Pai o sa stau si o sa te astept pana termini. Ca ea vrea sa stau cu ea de manuta cand picteaza. Pai nu pot sa fac asta. Trebuie sa stai asa cum stau si colegii tai, fara parinti in sala. Da’ de unde. Primele trei-patru sedinte am stat cu ea pe toata durata cursului. Mai picta, ma mai tinea de mana. Si nu ma scapa din ochi nici o clipa. Dupa aceea s-a obisnuit. Si era incantata sa mearga la curs. Dupa fiecare sedinta iesea mandra pe hol sa imi arate ce a pictat. Si se bucura foarte mult cand ma vedea zambind si spunandu-i ca a desenat foarte, foarte frumos. Ii place mult sa fie incurajata. Dar, oare, cui ii displace?
Am hotarat sa incercam sa ne inscriem un timp la cursuri de pian. Mi se pare potrivit pentru o domnisoara in devenire. M-am gandit eu ca ii va dezvolta creativitatea si coordonarea, o va ajuta sa aiba o tinuta frumoasa, o va invata cate ceva despre stil, va avea acces al o lume mai „inalta”, la alt gen de copii si o va ajuta sa socializeze mai usor. Aici avem o problema. Pentru ca suntem cam timida. Nah! E firesc. Doar suntem o domnisoara. Chiar si cercetatorii sustin ca exista dovezi stiintifice asupra faptului ca lectiile de pian si de canto sunt superioare lectiilor de utilizare a
computerului din punctul de vedere al imbunatatirii aptitudinilor de gandire abstracta ale copiilor. Cica studiile de specialitate au demonstrat că micutii care beneficiaza de cursuri de pian isi îmbunatatesc abilităţile spatial-temporale mult mai mult decât alţi copii care frecventeaza alte cursuri.
Cursurile de pian ofera o buna fundatie pentru aptitudinile muzicale de baza. Pianul ofera satisfactii imediate. De la primul contact cu pianul, copilul poate
da viata unui sunet placut.
Un alt argument ar fi ca micutilor le place muzica deoarece creierul lor percepe mesajul muzical intr-un mod care le captează atenţia si îi face să gandeasca.
Asa ca ieri am pornit spre Scoala de Muzica si Arte Plastice. Nici nu aveam habar unde e situata. Dar am descoperit cu usurare ca este foarte simplu de ajuns. Mai complicat a fost sa ajungem in sala. Eram fascinate de frumusetea cladirii, de curatenie, de atmosfera de acolo. Eu, personal, m-am simtit ca intr-un lacas sfant. Calcam cu grija parchetul super curat si inspiram cu placere mirosul de curat, de lemn de pian, de sali de arta. Suna ciudat, insa era un miros altfel acolo. Care parca te transpunea in alta lume. Bineinteles ca eu eram mult mai impresionata decat ea. Ea care se tinea strans de haina mea, de frica parca sa nu ma piarda. Am ajuns sus, in sala. Si am dat cu ochii de o doamna profesoara in varsta, dar cocheta, aranjata, cu simtul umorului, dar ferma, deschisa, zambitoare. O femeie cu stil. O adevarata doamna. Continua sa fiu fascinata.
Fetita mea devenea nelinistita, tematoare si mirata. Drept urmare s-a ascuns in spatele meu tragand cu coada ochiului cand la pian, cand la doamna profesoara, cand la eleva care exersa. Profesoara i-a cerut sa ii cante un cantecel. „Nu!” Apoi i-a cerut sa ii bata doua note la pian. „Nu!” Sau macar sa ii bata un ritm cu palma pe masa. Evident: „Nu!”. Ne-a fost imposibil sa o convingem sa faca macar ceva din toate astea. A trebuit sa suport cu sticism toate parerile doamnei profesoare, toate sfaturile, toate mustrarile cum ca eu sunt de vina ca se poarta asa, ca nu am fost mai ferma si mai autoritara cu ea, ca o sa imi fie tot mai greu pe viitor. Da! Cred ca are dreptate. Prin minte mi-au trecut o gramada de ganduri. Poate ca nu am fost autoritara. Poate ca nu am crescut-o cum trebuie. Poate nu-s o mama buna. Poate am ratat pana acum. Poate ca nu voi stii niciodata cum sa o cresc. Si toate gandurile astea ma ingrozeau. Era ca si cum tot ce construisem si investisem eu in copilul meu se darama brusc. „Nu”-urile ei ma desfiintau ca mama, ca om, ca prietena a ei. M-am simtit tradata. Tradata de propriul copil. Mi-a fost rusine. Nu ma asteptam sa ma puna intr-o astfel de postura. Desi a mai facut fitze de genul, insa ma gandeam ca a mai crescut si va fi diferit. Ei bine, nu a fost.
Dupa vreo ora am parasit impreuna sala de curs sub privirea nemultumita a profesoarei. Ochii imi erau aproape in lacrimi si in minte imi urla o singura intrebare. De fapt, mai multe. „Unde am gresit?”, „Ce am facut sa merit toata umilinta aceasta?”, „De ce nu am putut sa o conving sa faca ce i s-a cerut? Doar sunt mama ei.” Eram socata, suparata, trista si dezamagita. Dezamagita de mine, de ea...
Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nu am mai putut sa imi stapanesc lacrimile. Fusese o incercare prea grea pentru mine. „I-a” mea ma privea mirata din scaunul din dreapta. „De ce plangi, mami?”. O intrebare care m-a socat si m-a enervat si mai tare. Si am inceput sa ii explic ca nu a fost frumos sa se comporte asa, ca nu murea nimeni daca facea si ea acolo doua note, macar de dragul meu, ca m-a dezamagit si ca ma simt tradata si ca de acum incolo am sa ii arat ca pot sa fiu si o mama mai autoritara si ca de acum incolo va face precum spun. Daca nu, sa plece pe strada si sa se descurce singura. Apoi i-am spus ca a doua zi vom merge iar la doamna profesoara si sa nu cumva sa indrazneasca sa se comporte la fel ca o sa o las acolo. Nu o mai iau acasa.
Ii era rusine sa ma priveasca. Privea pe geamul din dreapta masinii si plangea si ea. Plangeam amandoua. Eu de tradare, ea habar nu am de ce. Poate pentru ca o certasem. Poate de tensiunea acumulata. Poate pentru ca realizase ca m-a suparat foarte tare.
Un cuvant nu a scos tot drumul. Acasa am ignorat-o. Eram constienta ca o mama normala, in locul meu, „ar fi jucat-o in picioare” sau „i-ar fi rupt botu’ ” ca sa nu mai aiba cu ce sa spuna data viitoare „Nu!”.
In urma acestui episod, programul de seara s-a schimbat. I-am pus sa manance, nu am lasat-o la desene, nu am lasat-o la jucarii, nu i-am mai pus poveste seara (in fiecare seara, inainte de culcare, ascultam o poveste pe cd). Ne-am pus in pat. „Noapte buna.” Dupa un timp...
„Mami? Promit ca maine o sa incerc sa ii cant doamnei ceva la pian. Nu stiu daca o sa reusesc, dar am sa incerc.”
Nu am comentat, doar am spus sec „Noapte buna””.
Azi de dimineata la gradinita i-am reamintit ca mergem dupa amiaza la cursul de pian si ca eu am incredere in ea ca va reusi. Mi-a zambit. „Pa, mami”.
Dupa amiaza am luat-o de la gradinita si am fost din nou la cursul de pian. „I-a” mea parca era ALT copil. Se uita si doamna profesoara la ea si nu ii venea sa creada. Ma tot intreba uimita: „Dar ce i-ati facut?”. Iar eu... si mai uimita, ma gandeam ce i-am facut? Ca nu ii facusem mare lucru. Doar am discutat cu ea, i-am explicat ca m-a dezamagit, ca nu e frumos sa se comporte asa, ca eu nu asa am educat-o si nu am mai lasat-o la desene. Dupa mine nu a fost o pedeapsa mare si greu de suportat. Dar se pare ca a dat rezultatele dorite.
A fost o dupa amiaza placuta si linistita. „I-a” mea a cantat ce i-a spus doamna, a vorbit frumos si politicos, era toata numai zambet. Toata lumea era multimita! Iar eu.... fericita!
Aceasta zi a fost pentru mine confirmarea ca nu-s o mama denaturata si ca am un copil minunat care ma iubeste enorm chiar daca uneori nu stie sa arate.
Deci se poate!
(din data de 05 octombrie vom merge in fiecare marti dupa amiaza la cursurile de pian!)
A fost o dupa amiaza placuta si linistita. „I-a” mea a cantat ce i-a spus doamna, a vorbit frumos si politicos, era toata numai zambet. Toata lumea era multimita! Iar eu.... fericita!
Aceasta zi a fost pentru mine confirmarea ca nu-s o mama denaturata si ca am un copil minunat care ma iubeste enorm chiar daca uneori nu stie sa arate.
Deci se poate!
(din data de 05 octombrie vom merge in fiecare marti dupa amiaza la cursurile de pian!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu