Te privesc si imi vine sa plang. Fiecare gest al tau doare de… fericire!
Te privesc si nu imi vine sa cred ca esti cu mine, ca ma privesti pe mine, ca imi spui mie ca ma iubesti, ca ma sorbi pe mine din priviri…
Nu pot sa cred ca esti real. Ca existi!
La tine totul este la superlativ. Privirea, atitudinea, gesturile, vorbele, hainele, mersul, vocea, gandirea… totul! La toate astea se adauga felul unic cum stii sa ma faci sa ma simt in fiecare clipa cand suntem impreuna. Habar nu am daca felul cum ma privesti pe mine este felul in care le-ai privit si pe cele dinaintea mea... Habar nu am daca si cu ele te purtai la fel si le faceai sa se simta speciale, importante si unice… Habar nu am daca asa faci cu orice femeie. Si cumva nu ma prea intereseaza. Pentru ca tot ce faci pare atat de pentru mine incat nu are sens sa ma mai gandesc la trecut. Insa ma gandesc cum ar putea cineva sa continue sa traiasca dupa ce te-a cunoscut pe tine, dupa ce ti-a simtit sarutarile catifelate, dupa ce ti-a simtit atingerile tandre, dupa ce ti-a auzit cuvintele fermecatoare si te-a privit in ochii aceia ai tai frmosi si calzi pe care eu ii simt acum doar ai mei.
Oare cum poate cineva sa traiasca fara tine?
Ma gandesc si cumva imi vine sa rad… Daca ar fi murit toate ar fi fost doliu national.
Si-atunci incep sa cred ca ori ele nu au stiut sa vada tot din tine, nu au stiut sa stoarca tot binele si frumosul de care esti capabil, ori nu au stiut sa pastreze ce aveau, ori tu nu te-ai mai purtat asa cu nimeni pana acum…
Numai Dumnezeu stie de ce mi-a dat sansa sa te am eu, sa te iubesc eu, sa te pastrez eu, sa vrei sa ma iubesti, sa vrei sa ramai cu mine, sa imi permiti sa te iubesc…
Nu imi vine sa cred ca esti al meu si ma adori. Cand vad felul cum ma privesti, cand vad cate faci doar sa ma vezi fericita, cand vad ca toate gandurile tale sunt pentru mine, cand simt cat de mult ma iubesti toata fiinta mea urla de fericire si-atunci ochii mei plang. Ochii mei plang lacrimi de fericire.
E prima oara cand iubirea si fericirea depasesc pragul de prea plin si se revarsa prin ochii mei pe care tu ii vezi frumosi. E prima oara cand fericirea doare cu aceasta durere placuta care imi face sufletul sa planga. E prima oara cand iubesc atat de mult. E prima oara cand multumesc Cerului in fiecare zi ca te-am cunoscut si ca vrei sa fii al meu clipa de clipa.
Te iubesc cu o iubire care doare placut. Te ador si datorita tie mi-e dat sa traiesc aceasta fericirea imensa care imi prea-umple sufletul asa cum nu am indraznit niciodata sa sper ca se poate.
Si continui sa ma intreb de ce?! De ce eu?! De ce cu mine?! De ce pentru mine?!
Poate ca si pentru tine e prima oara. Poate ca si pentru tine e unic.
Sau poate ca lui Dumnezeu ii plac lacrimile de fericire.
Te privesc si nu imi vine sa cred ca esti cu mine, ca ma privesti pe mine, ca imi spui mie ca ma iubesti, ca ma sorbi pe mine din priviri…
Nu pot sa cred ca esti real. Ca existi!
La tine totul este la superlativ. Privirea, atitudinea, gesturile, vorbele, hainele, mersul, vocea, gandirea… totul! La toate astea se adauga felul unic cum stii sa ma faci sa ma simt in fiecare clipa cand suntem impreuna. Habar nu am daca felul cum ma privesti pe mine este felul in care le-ai privit si pe cele dinaintea mea... Habar nu am daca si cu ele te purtai la fel si le faceai sa se simta speciale, importante si unice… Habar nu am daca asa faci cu orice femeie. Si cumva nu ma prea intereseaza. Pentru ca tot ce faci pare atat de pentru mine incat nu are sens sa ma mai gandesc la trecut. Insa ma gandesc cum ar putea cineva sa continue sa traiasca dupa ce te-a cunoscut pe tine, dupa ce ti-a simtit sarutarile catifelate, dupa ce ti-a simtit atingerile tandre, dupa ce ti-a auzit cuvintele fermecatoare si te-a privit in ochii aceia ai tai frmosi si calzi pe care eu ii simt acum doar ai mei.
Oare cum poate cineva sa traiasca fara tine?
Ma gandesc si cumva imi vine sa rad… Daca ar fi murit toate ar fi fost doliu national.
Si-atunci incep sa cred ca ori ele nu au stiut sa vada tot din tine, nu au stiut sa stoarca tot binele si frumosul de care esti capabil, ori nu au stiut sa pastreze ce aveau, ori tu nu te-ai mai purtat asa cu nimeni pana acum…
Numai Dumnezeu stie de ce mi-a dat sansa sa te am eu, sa te iubesc eu, sa te pastrez eu, sa vrei sa ma iubesti, sa vrei sa ramai cu mine, sa imi permiti sa te iubesc…
Nu imi vine sa cred ca esti al meu si ma adori. Cand vad felul cum ma privesti, cand vad cate faci doar sa ma vezi fericita, cand vad ca toate gandurile tale sunt pentru mine, cand simt cat de mult ma iubesti toata fiinta mea urla de fericire si-atunci ochii mei plang. Ochii mei plang lacrimi de fericire.
E prima oara cand iubirea si fericirea depasesc pragul de prea plin si se revarsa prin ochii mei pe care tu ii vezi frumosi. E prima oara cand fericirea doare cu aceasta durere placuta care imi face sufletul sa planga. E prima oara cand iubesc atat de mult. E prima oara cand multumesc Cerului in fiecare zi ca te-am cunoscut si ca vrei sa fii al meu clipa de clipa.
Te iubesc cu o iubire care doare placut. Te ador si datorita tie mi-e dat sa traiesc aceasta fericirea imensa care imi prea-umple sufletul asa cum nu am indraznit niciodata sa sper ca se poate.
Si continui sa ma intreb de ce?! De ce eu?! De ce cu mine?! De ce pentru mine?!
Poate ca si pentru tine e prima oara. Poate ca si pentru tine e unic.
Sau poate ca lui Dumnezeu ii plac lacrimile de fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu