A fost o data ca niciodata o minune intr-o burtica

Educatia copilului incepe inca din vremea cand se afla in burtica mamei. Eu asa cred. Toate incep acolo. Copilul rasfatat in burtica va fi rasfatat toata viata. Copilul dorit va fi mult mai bine dezvoltat, mai destept, mai frumos si mai cuminte decat copilul nedorit.
Se spune ca gravidele au pofte si daca nu si le satisfac pierd sarcina sau apar complicatii. Eu cred ca tine de educatie. Educatia mamei si apoi a fatului. Daca mama nu da curs tuturor poftelor atunci copilul va invata sa se abtina, sa trieze binele de rau, va invata sa aleaga. Si cel mai important: va ramane cu aceste deprinderi toata viata sa.
Copilul de care te ocupi inca din viata intrauterina va vorbi mai repede, va face primii pasi mai devreme, se va dezvolta mai repede.
Cea mai mare bucurie din viata mea a fost in momentul in care mi-au aparut doua liniute pe testul de sarcina. A fost o sarcina programata, obtinuta cu un tratament de cateva luni si care a continuat cu tot felul de complicatii care mi-au consumat energia, banii si nervii. Dar pot sa spun ca a fost de departe cea mai emotionanta si mai frumoasa perioada din viata mea. In ciuda greutatilor de atunci.
Fiind o persoana care nu are rabdare niciodata ma gandeam cu groaza cum, oare, voi putea eu sa astept NOUA LUNI (= O ETERNITATE!!!) pana sa imi pot privi si tine in brate copilul? Dar am gasit resurse imediat... pentru ca am descoperit o gramada de „jocuri” cu bebe, o gramada de lucruri care sa ma tina ocupata.
Cat am fost insarcinata intregul meu univers s-a invartit in jurul burticii mele. Prioritatile mele s-au schimbat, ideile mele asupra lumii intregi s-au schimbat, viata mea intreaga s-a schimbat.
Avand o sarcina dificila a trebuit sa stau acasa de pe la trei luni jumate, asa ca am avut timp sa fac tot ce mi-a trecut prin cap. Imi mangaiam burtica clipa de clipa (desi doctorii spun ca nu face bine pentru ca pot sa apara contractii – Gues what? Nu au aparut!), ii puneam muzica lui bebe, vorbeam cu el aproape tot timpul, ii cantam. Ma comportam ca si cum era o persoana care era tot timpul cu mine, o persoana care vede tot ce fac, intelege tot ce fac si tot ce ii spun...
In ciuda deselor vizite la spital eram fericita! Am zambit in perioada aceea mai mult decat am zambit in intreaga mea viata. Am ras mult. Am vorbit mult (cu bebe), eu fiind o persoana care vorbeste destul de putin. M-am plimbat mult, desi aveam interdicite si ar fi trebuit sa stau cat mai mult timp in pat.
Primele semne din partea lui bebe le-am simtit inca din luna a treia. Semanau cu niste atingeri ale aripilor unor fluturasi care zburau prin burtica mea. Eram inca la serviciu si simtind miscarile lui bebe am tipat: „Misca!”. Intr-o secunda toate colegele erau langa mine sa ia parte la eveniment. Bineinteles ca erau niste miscari doar pentru mine neputand fi sesizate cu ochiul liber. Insa sentimentul a fost extraordinar. Ceva ce nu voi uita niciodata.
Pofte nu am avut. Insa simteam nevoia sa mananc multa carne (carne nesanatoasa: sarmale, carnati, mici, jumari, musaca). Era vara si eu mancam jumari. Fructele si legumele nu ma atrageau de nici un fel. Evident ca acum fetita mea mananca foarte putine legume si fructe.
Haine de gravida nu am avut pentru ca viata mea nu era prea roz atunci si eram inconjurata de oameni de genul „la ce iti trebuie?”, „nu e cazul”, „nu se merita sa cheltui banii”, dar inca din prima clipa cand am aflat ca voi fi mama am inceput sa imi scot in evidenta burtica, sa stie toata lumea ca am o minune acolo!
Te iubesc, minuneo!