Pe Sophie am vazut-o prima oara intr-o curte, alaturi de ceilalti doi fratiori ai ei. Eu ma plimbam, ea statea la aer pe gard. M-am apropiat sa o mangai, dar am descoperit ca nu este obisnuita cu astfel de tratamente. A fugit. Si ea si fratii ei. Mi-am continuat plimbarea. Cu gandul la ea. Spunandu-i „I.”- ului meu ca trebuia sa o luam de acolo sau ca trebuia sa sunam si sa intrebam daca nu cumva vor sa o doneze. Si el si-ar fi dorit o astfel de pisica insa, fiind mai calculat s-a gandit in primul rand la alergia mea la praf si pisici, la faptul ca avem un copil si ca ne mai dorim inca unul, asa ca era (sau cel putin incerca sa fie) foarte ferm spunandu-mi ca nu este ceea ce ne trebuie noua in acel moment. Evident ca nu am cedat. Si am cautat toate argumentele posibile pentru a-l convinge.
Se intunecase deja si ne intoream spre casa.
- Hai sa mai trecem inca o data pe acolo sa vedem daca mai este. Si daca o mai gasim o luam.
A fost de acord, constient fiind ca la ora aia tarzie sunt sanse foarte mici sa mai gasim pisica afara. Si am trecut pe strada pisicii si... nu mai era. Bineinteles ca am pus bot. „I.”-ul meu zambea. Eu am tacut. Si tacuta am ramas. Asa. Nah! In semn de protest!
A doua zi ne-am luat inima in dinti, ne-am dus la poarta omului si am sunat.
- Tu vorbesti ca mie imi e rusine, i-am zis.
Si a vorbit. Si culmea e ca proprietarul a fost de acord sa ne-o ofere. Ne-a rugat sa revenim ziua urmatoare ca sa o luam.
Of! Inca o zi de asteptare. Ce proprietar rau!
Cand imi doresc ceva sunt precum copiii. Nu am rabdare deloc. Nu dorm. Ma framant. Ma gandesc intr-una la ce imi doresc.
A treia zi, „I.”-ul meu isi facea aparitia acasa cu pisica mult dorita in brate spre incantarea „i.”-ei mele care sarea de bucurie.
- Am o pisica! Am o pisica! Am o pisica!
Am luat-o in brate, am mangaiat-o. Avea blanita aspra. Birmanezele au blnita moale. Aceasta nu era asa. Am verificat-o daca e fata si daca e intreaga. Era. Fata. Intreaga era mai putin pentru ca am descoperit ca avea ochii aproape inchisi, inlacrimati, foarte rosii, invadati de o conjunctivita nesimtita care isi facea de cap tocmai in ochisorii aceia frumosi albastri. Am plecat degraba la veterinar. I-a dat antibiotic, picaturi si injectabil.
Am ajuns din nou acasa. I-am dat sa manance. A mancat. Foarte putin si cu ochii dupa noi ca si cum i-ar fi fost frica sa nu cumva sa o lovim. Fiind pui ma asteptam sa se joace, sa se simta in largul ei pe asternuturile noastre moi. Dar nu! Era speriata. Extrem de speriata. Cauta intr-una un loc unde sa se ascunda. A refuzat toate jucariile frumos colorate pe care incercam sa ii atragem atentia.
I-am cautat un nume. Am oscilat intre Fifi, Mitzi, Emi bla bla bla... I-am spus SOPHIE.
I-am facut tratamentul.
Ne-am culcat. Eu cu pisi in brate. Am dormit cu grija ei. Pe la mijlocul noptii am simtit-o ca s-a trezit. Am dus-o la tavita sa faca pipi. Era atat de speriata ca nu a facut. Statea intinsa pe podea cu urechile date pe spate parca implorandu-ma sa nu o lovesc. Am luat-o din nou in brate, am mangaiat-o, i-am vorbit... A inceput sa toarca discret.
Ne-am pus din nou in pat.
Cand m-am trezit dimineata nu mai era langa mine. M-am dat jos din pat. Nu era nicaieri. Am cautat-o amandoi vreo jumatate de ore.Trebuia sa plecam la serviciu. Nu aveam timp de cautat pisici. M-am consolat cu gandul ca este IN casa si am plecat spre serviciu unde am continuat sa ma gandesc la ea si la posibilele locuri unde as putea sa o gasesc.
Seara am ajuns acasa si am pus in aplicare planurile facute la serviciu. Dar nu s-au potrivit. Pisica parca intrase in pamant. Nu era nicaieri. Trebuia sa ii fac tratamentul.
Ne-am pus in pat.
Nici nu am stins bine lumina ca am auzit un zgomot stins... de bobite de pisici zdrobite in dintisori mici si fricosi. Iesise din ascunzatoare. I se facuse foame mititica. Am lasat-o sa manance si apoi i-am facut tratamentul. Am luat-o in pat si am adormit impreuna.
Dimineata bineinteles ca nu am mai gasit-o. S-a ascuns iar.
Asa a trecut o saptamana. Statea ascunsa toata ziua, numai ea stie unde si iesea afara seara dupa ce stingeam lumina. Se ducea sa manance, apoi isi facea nevoile la tavita (mi-a fost foarte usor sa o fac sa inteleaga ca tavita e locul unde trebuie sa faca nevoiel. E o pisica inteligenta!), ii faceam tratamentul si dormeam.
Ma ingrijorasem. Si ma tot gandeam oare ce viata a dus pisica aceasta de este atat de speriata?!
Dupa vreo trei zile am observat cu bucurie ca in fiecare zi facea ceva nou care ne demonstra ca incepe sa se acomodeze cu noi si cu noul camin.
Dupa o saptamana nu s-a mai ascuns. Nu s-a mai culcat la pamant de frica sa nu o lovim.
A trecut aproape o luna de cand o avem. Si parca e alta pisica. Are blanita moale, ochisorii deschisi si foarte albastrii, se joaca toata ziua si toata noaptea, cutreiera toata casa si se alinta de cate ori are ocazia. Seara vine singura in pat langa noi si doarme acolo pana spre dimineata cand i se face iar chef de joaca si se gandeste ca am dormit cam mult si e timpul sa ne trezim.
Fetita mea i-a compus cantecele pe care i le canta de cateva ori pe zi. Avem grija sa nu ii lipseasca nimic.
Am transformat-o dintr-o pisica „de gard” intr-o pisica fericita si iubita.
Se intunecase deja si ne intoream spre casa.
- Hai sa mai trecem inca o data pe acolo sa vedem daca mai este. Si daca o mai gasim o luam.
A fost de acord, constient fiind ca la ora aia tarzie sunt sanse foarte mici sa mai gasim pisica afara. Si am trecut pe strada pisicii si... nu mai era. Bineinteles ca am pus bot. „I.”-ul meu zambea. Eu am tacut. Si tacuta am ramas. Asa. Nah! In semn de protest!
A doua zi ne-am luat inima in dinti, ne-am dus la poarta omului si am sunat.
- Tu vorbesti ca mie imi e rusine, i-am zis.
Si a vorbit. Si culmea e ca proprietarul a fost de acord sa ne-o ofere. Ne-a rugat sa revenim ziua urmatoare ca sa o luam.
Of! Inca o zi de asteptare. Ce proprietar rau!
Cand imi doresc ceva sunt precum copiii. Nu am rabdare deloc. Nu dorm. Ma framant. Ma gandesc intr-una la ce imi doresc.
A treia zi, „I.”-ul meu isi facea aparitia acasa cu pisica mult dorita in brate spre incantarea „i.”-ei mele care sarea de bucurie.
- Am o pisica! Am o pisica! Am o pisica!
Am luat-o in brate, am mangaiat-o. Avea blanita aspra. Birmanezele au blnita moale. Aceasta nu era asa. Am verificat-o daca e fata si daca e intreaga. Era. Fata. Intreaga era mai putin pentru ca am descoperit ca avea ochii aproape inchisi, inlacrimati, foarte rosii, invadati de o conjunctivita nesimtita care isi facea de cap tocmai in ochisorii aceia frumosi albastri. Am plecat degraba la veterinar. I-a dat antibiotic, picaturi si injectabil.
Am ajuns din nou acasa. I-am dat sa manance. A mancat. Foarte putin si cu ochii dupa noi ca si cum i-ar fi fost frica sa nu cumva sa o lovim. Fiind pui ma asteptam sa se joace, sa se simta in largul ei pe asternuturile noastre moi. Dar nu! Era speriata. Extrem de speriata. Cauta intr-una un loc unde sa se ascunda. A refuzat toate jucariile frumos colorate pe care incercam sa ii atragem atentia.
I-am cautat un nume. Am oscilat intre Fifi, Mitzi, Emi bla bla bla... I-am spus SOPHIE.
I-am facut tratamentul.
Ne-am culcat. Eu cu pisi in brate. Am dormit cu grija ei. Pe la mijlocul noptii am simtit-o ca s-a trezit. Am dus-o la tavita sa faca pipi. Era atat de speriata ca nu a facut. Statea intinsa pe podea cu urechile date pe spate parca implorandu-ma sa nu o lovesc. Am luat-o din nou in brate, am mangaiat-o, i-am vorbit... A inceput sa toarca discret.
Ne-am pus din nou in pat.
Cand m-am trezit dimineata nu mai era langa mine. M-am dat jos din pat. Nu era nicaieri. Am cautat-o amandoi vreo jumatate de ore.Trebuia sa plecam la serviciu. Nu aveam timp de cautat pisici. M-am consolat cu gandul ca este IN casa si am plecat spre serviciu unde am continuat sa ma gandesc la ea si la posibilele locuri unde as putea sa o gasesc.
Seara am ajuns acasa si am pus in aplicare planurile facute la serviciu. Dar nu s-au potrivit. Pisica parca intrase in pamant. Nu era nicaieri. Trebuia sa ii fac tratamentul.
Ne-am pus in pat.
Nici nu am stins bine lumina ca am auzit un zgomot stins... de bobite de pisici zdrobite in dintisori mici si fricosi. Iesise din ascunzatoare. I se facuse foame mititica. Am lasat-o sa manance si apoi i-am facut tratamentul. Am luat-o in pat si am adormit impreuna.
Dimineata bineinteles ca nu am mai gasit-o. S-a ascuns iar.
Asa a trecut o saptamana. Statea ascunsa toata ziua, numai ea stie unde si iesea afara seara dupa ce stingeam lumina. Se ducea sa manance, apoi isi facea nevoile la tavita (mi-a fost foarte usor sa o fac sa inteleaga ca tavita e locul unde trebuie sa faca nevoiel. E o pisica inteligenta!), ii faceam tratamentul si dormeam.
Ma ingrijorasem. Si ma tot gandeam oare ce viata a dus pisica aceasta de este atat de speriata?!
Dupa vreo trei zile am observat cu bucurie ca in fiecare zi facea ceva nou care ne demonstra ca incepe sa se acomodeze cu noi si cu noul camin.
Dupa o saptamana nu s-a mai ascuns. Nu s-a mai culcat la pamant de frica sa nu o lovim.
A trecut aproape o luna de cand o avem. Si parca e alta pisica. Are blanita moale, ochisorii deschisi si foarte albastrii, se joaca toata ziua si toata noaptea, cutreiera toata casa si se alinta de cate ori are ocazia. Seara vine singura in pat langa noi si doarme acolo pana spre dimineata cand i se face iar chef de joaca si se gandeste ca am dormit cam mult si e timpul sa ne trezim.
Fetita mea i-a compus cantecele pe care i le canta de cateva ori pe zi. Avem grija sa nu ii lipseasca nimic.
Am transformat-o dintr-o pisica „de gard” intr-o pisica fericita si iubita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu