Intr-un singur lucru am crezut cu adevarat in toata viata mea: Iubirea!
Iubirea in toate formele ei... Iubirea de aproape, iubirea de parinti, iubirea de copii, iubirea de animale, iubirea de plante, iubirea de viata, iubirea pentru o femeie, iubirea pentru un barbat, iubirea pentru adevar, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru tot ce ne inconjoara...
Iubirea in toate formele ei... Iubirea de aproape, iubirea de parinti, iubirea de copii, iubirea de animale, iubirea de plante, iubirea de viata, iubirea pentru o femeie, iubirea pentru un barbat, iubirea pentru adevar, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru tot ce ne inconjoara...
Iubirea ne poate face mai buni. E singura care poate uni oameni indiferent de religie, sex, nationalitate, distante, stil de viata, varsta, principii...
Insa exprimarea cea mai profunda a Iubirii am vazut-o intotdeauna in doua directii: nasterea unui copil si casatoria. In aceasta ordine. Nu invers. Pentru ca nimic nu este mai important pe lumea aceasta decat un copil. Copilul tau! Barbatii vin si pleaca. Zabovesc langa tine un timp, te adora, te protejeaza, te au ... si-apoi dispar. Din diferite motive. Prea putin importante pe langa durerea pe care o lasa in urma lor.
Copilul iti ramane alaturi si te iubeste neconditionat. Te iubeste chiar daca il certi, chiar daca il ignori, chiar daca nu ai grija de el... Te iubeste la fel! Enorm! Mai ales cand e mic! Esti singura lui legatura cu lumea exterioara, singura fiinta de care se simte atasat intr-un mod pe care nu si-l poate explica. Iti iubeste mirosul, iti iubeste vocea, iti iubeste bataile inimii, iti iubeste laptele, iti iubeste zambetul, iti iubeste mainile tandre care-l leagana, iti iubeste fiecare particica din care esti formata. Te iubeste inca dinainte sa il nasti. Si il iubesti la randul tau inca dinainte sa il tii prima oara in brate, inainte de a-i vedea prima oara ochisorii mici... E o legatura ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Ceva ce numai o mama poate sa inteleaga. Din acest punct de vedere consider ca barbatii sunt nedreptatiti de Dumnezeu. Ei nu au acces la atat de multe legat de copilul lor. Poate nu au nevoie, poate nu le pasa, poate nu le-a fost scris… Sau poate e o forma de a-i pedepsi pentru pacatele lor…
Mereu mi-am dorit (macar) un copil si o familie. O familie in care sa traim fericiti. O familie in care sa ne respectam, sa ne ajutam, sa ne intelegem, sa evoluam impreuna, sa fim uniti, sa ne simtim...familisti! O familie perfecta!
N-am avut. Probabil nici n-am sa am vreodata. Doar Dumnezeu stie ce imi mai este pregatit in viitor...
Am visat mereu la Printul meu... care sa ma iubeasca pana la curcubeu si inapoi, care sa traiasca prin mine si eu sa traiesc prin el... Cu care sa am copii frumosi de care sa ne bucuram impreuna... Am visat sa ne petrecem timpul impreuna facand lucruri firesti, transformand o situatie obisnuita intr-un eveniment. Sa cante casa de glasuri vesele de copii.
Viata, insa, mi-a oferit mereu doar franturi de vise. Nu stiu de ce. Poate ca nu am meritat. Sau nu stiu. Asa a fost sa fie.
La inceput m-am revoltat. Am refuzat sa accept realitatea. M-am luptat. Am urlat de durere. Am disperat! Fara folos insa…
Cu timpul, am gasit intelepciunea de a intelege si de a accepta tot ce mi-a fost dat sa traiesc. Mi-a fost greu, dar am reusit de fiecare data sa ma ridic si sa-mi continui viata, spunandu-mi singura ca maine este o noua zi in care sigur va fi mai bine...
Hm.... Imi doresc atat, atat de mult sa mai am un copil... Sa simt iar miscarile lui blande in burtica asemeni unor fluturasi care zboara..., sa simt cum creste o noua viata in mine..., sa-mi fac vise, sa sper, sa imi fac planuri...
Imi doresc atat de mult un copil incat a avea un barbat langa mine devine din ce in ce mai putin important... Si nu pentru ca nu as mai crede in iubire, dar am invatat o lectie dura... Ei pleaca si vin... Zabovesc langa tine un timp, te adora, te protejeaza, te au ... si-apoi dispar...
http://www.trilulilu.ro/DMG60/e9ab422aaa9a4e
Insa exprimarea cea mai profunda a Iubirii am vazut-o intotdeauna in doua directii: nasterea unui copil si casatoria. In aceasta ordine. Nu invers. Pentru ca nimic nu este mai important pe lumea aceasta decat un copil. Copilul tau! Barbatii vin si pleaca. Zabovesc langa tine un timp, te adora, te protejeaza, te au ... si-apoi dispar. Din diferite motive. Prea putin importante pe langa durerea pe care o lasa in urma lor.
Copilul iti ramane alaturi si te iubeste neconditionat. Te iubeste chiar daca il certi, chiar daca il ignori, chiar daca nu ai grija de el... Te iubeste la fel! Enorm! Mai ales cand e mic! Esti singura lui legatura cu lumea exterioara, singura fiinta de care se simte atasat intr-un mod pe care nu si-l poate explica. Iti iubeste mirosul, iti iubeste vocea, iti iubeste bataile inimii, iti iubeste laptele, iti iubeste zambetul, iti iubeste mainile tandre care-l leagana, iti iubeste fiecare particica din care esti formata. Te iubeste inca dinainte sa il nasti. Si il iubesti la randul tau inca dinainte sa il tii prima oara in brate, inainte de a-i vedea prima oara ochisorii mici... E o legatura ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Ceva ce numai o mama poate sa inteleaga. Din acest punct de vedere consider ca barbatii sunt nedreptatiti de Dumnezeu. Ei nu au acces la atat de multe legat de copilul lor. Poate nu au nevoie, poate nu le pasa, poate nu le-a fost scris… Sau poate e o forma de a-i pedepsi pentru pacatele lor…
Mereu mi-am dorit (macar) un copil si o familie. O familie in care sa traim fericiti. O familie in care sa ne respectam, sa ne ajutam, sa ne intelegem, sa evoluam impreuna, sa fim uniti, sa ne simtim...familisti! O familie perfecta!
N-am avut. Probabil nici n-am sa am vreodata. Doar Dumnezeu stie ce imi mai este pregatit in viitor...
Am visat mereu la Printul meu... care sa ma iubeasca pana la curcubeu si inapoi, care sa traiasca prin mine si eu sa traiesc prin el... Cu care sa am copii frumosi de care sa ne bucuram impreuna... Am visat sa ne petrecem timpul impreuna facand lucruri firesti, transformand o situatie obisnuita intr-un eveniment. Sa cante casa de glasuri vesele de copii.
Viata, insa, mi-a oferit mereu doar franturi de vise. Nu stiu de ce. Poate ca nu am meritat. Sau nu stiu. Asa a fost sa fie.
La inceput m-am revoltat. Am refuzat sa accept realitatea. M-am luptat. Am urlat de durere. Am disperat! Fara folos insa…
Cu timpul, am gasit intelepciunea de a intelege si de a accepta tot ce mi-a fost dat sa traiesc. Mi-a fost greu, dar am reusit de fiecare data sa ma ridic si sa-mi continui viata, spunandu-mi singura ca maine este o noua zi in care sigur va fi mai bine...
Hm.... Imi doresc atat, atat de mult sa mai am un copil... Sa simt iar miscarile lui blande in burtica asemeni unor fluturasi care zboara..., sa simt cum creste o noua viata in mine..., sa-mi fac vise, sa sper, sa imi fac planuri...
Imi doresc atat de mult un copil incat a avea un barbat langa mine devine din ce in ce mai putin important... Si nu pentru ca nu as mai crede in iubire, dar am invatat o lectie dura... Ei pleaca si vin... Zabovesc langa tine un timp, te adora, te protejeaza, te au ... si-apoi dispar...
http://www.trilulilu.ro/DMG60/e9ab422aaa9a4e
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu